Alina Olar, ONG-istă la Viena: "Nu mă văd îmbătrânind aici, dar mi-e tot mai greu să cred în schimbarea din România"

Alina Olar și familia ei. Foto: Arhiva personală

Mă numesc Alina Olar, am 42 de ani, sunt căsătorită și am un copil.

La sfâșitul lunii ianuarie 2014, am împachetat tot ce era important și, într-un weekend, cu ajutorul unor prieteni, ne-am mutat din Cluj într-un apartament din centrul Vienei.

Asta e povestea pe scurt, dar nu a fost deloc așa de simplu.

De ce am plecat? Pe scurt: să vedem cum e să trăim într-o societate normală, copilul să meargă la o școală bazată pe niște valori sănătoase, să învățăm să prețuim normalitatea. De 4 ani, deci, locuim în Viena.

Am plecat cu capul pe umeri, cu griji și planuri, dar și cu o mare doză de flexibilitate. În cazul nostru, gândul plecării a dospit ca un aluat și a fost influențat de un complex de factori.

Soțul meu lucra de câțiva ani pentru o companie din Austria care are o firmă de software și la noi. Făcea lunar deplasări la Viena și a început să cunoască orașul, să vadă cum funcționează sistemul... pentru oameni. Și așa a apărut primul gând.

Totul era în corelație cu fiica noastră, care atunci era încă de vârsta grădiniței. Ideea mutării la Viena s-a concretizat când am început să ne gândim unde va merge la școală și ce opțiuni are.

Momentul decisiv a fost când soțul meu a aflat că poate să se transfere pe un post la sediul central al firmei. Pentru mine a fost mai greu: am încercat să fiu realistă că pornesc cu handicapul experienței profesionale și al necunoașterii limbii germane. Culmea e că eram, în același timp, idealistă.

La decizia mea de stop-joc a contribuit mult frustrarea profesională pe care o trăiam de câțiva ani. Am lucrat mai mult de 14 ani la TVR Cluj, în cea mai mare parte a timpului cu foarte mare plăcere.

La vremea aceea era cea mai lungă relație pe care o avusesem, și mi-a fost greu să mă desprind. Am lucrat cu oameni faini, pe care îi îndrăgeam și de la care am învățat multe, cu care am înjurat conducerea instituției și modul profund defectuos în care aceasta era gestionată.

Din păcate, ei fac asta în continuare.

Oricât de rău îmi părea, știam că mă despart de o carieră în care stagnam de ceva vreme.

Când ziceam că am fost mereu realiști, mă refer la faptul că ne ziceam că, și dacă nu ne va plăcea sau dacă o să ne fie greu, putem oricând să ne întoarcem la Cluj și nu oricum, ci cu limba germană la purtător, ceea ce nu-i puțin lucru.

Încă o dăm înainte cu germana și suntem bine, dar concediile le facem tot cu prietenii de la Cluj. Asta mă aduce la întrebarea:

Cum m-am integrat?

Cel mai greu a fost să înțeleg și să accept că piața muncii e un fel de "Hunger Games" pentru care trebuie să mă pregătesc strategic, și asta a durat ceva vreme. Culmea e că așa am și început, cu "I volunteer!".

Am cunoscut oameni de înaltă valoare umană și profesională, care au apreciat experiența mea și faptul că m-am implicat voluntar, la început în mai multe organizații, simultan.

Așa am ajuns să fac parte din consiliul administrativ al organizației pentru femei de pe lângă ONU (UN Women Austria).

La capitolul profesional, nu sunt unde mi-aș dori să fiu, dar prefer să cred că face parte din drum. Lucrez cu oameni devotați și de la care am mereu ceva de învățat.

A fost greu să nu mă pot exprima liber, adică să vorbesc ce vreau. Nici acum nu mă pot certa în germană, de exemplu. O limbă străină creează multe limitări.

Tot la capitolul "greutăți" se numără faptul că aici se clădesc greu relații de prietenie. Dinamica relațiilor dintre oameni e altfel decât suntem noi obișnuiți.

Ca să ne întâlnim cu cineva, trebuie să planificăm din timp, să ne comparăm calendarele. Nu prea funcționează întâlnirile sau vizitele spontane, nici măcar cu prietenii de joacă ai copilei. Nu merge să dau un telefon: "Ce faci acum? Hai până la noi!".

Ne-am obișnuit oarecum și cu asta.

Referitor la integrare, în general nu am resimțit niciun fel de discriminare. Nu s-a uitat urât la mine niciun funcționar și n-am fost tratată mai rău pentru că nu vorbeam corect germană sau pentru că veneam din România.

Poate că asta a contribuit la unele refuzuri de job-uri, dar în față nu mi s-a zis niciodată nimic.

Poate că în Viena e o situație diferită față de restul Austriei, fiindcă populația e foarte multi-culti. Statisticile arată că fiecare al doilea vienez are origini străine.

Am văzut și cunoscut români de tot felul: arhitecți, artiști, antreprenori, cerșetori, am auzit borfași vorbind în metrou în românește. Sunt foarte pestriți compatrioții noștri care trăiesc în Viena, dar, sincer, nu mă simt și nu sunt parte a unei comunități românești.

Când am intrat la o cofetărie românească să întreb de cozonaci, fiindcă afară scria că au, vânzătoarea m-a repezit spunându-mi că nu poate să facă unul din fiecare, ci doar la comandă. Deci, nu avea cozonaci.

Despre experiența noastră cu austriecii, generalizez puțin, chiar dacă nu-mi place lucrul acesta. Ei sunt un amestec de nemți și balcanici − riguroși, dar și delăsători; au tendința să se plângă de orice și sunt bârfitori, dar cu umor.

Partea bună e că viața publică se bazează pe proiecte cu viziune pe termen lung. Se pune mare accent pe condițiile de viață și pe sănătate.

În ce condiții m-aș întoarce în țară?

Cred că acum, mai mult decât înainte, aș cere stabilitate în viața de zi cu zi. Copiii să fie respectați la școală, spitalele să fie normale, apoi infrastructură, transport public, piste de biciclete. Lucrurile astea care par mărunte și care aici sunt de la sine înțelese.

Nici aici nu e societatea ideală, clasa politică o ia razna și naționaliștii câștigă tot mai mult teren. În același timp, cetățenii sunt consultați pentru orice modificare ce ține de viața lor și se ține cont de părerea lor.

Faptul că putem merge oriunde cu bicicletele, că în cartier există cluburi de sport cu toate dotările necesare, subvenționate de stat, iar taxele sunt absolut rezonabile, asta ne ușurează foarte mult viața.

Acum nu mă văd îmbătrânind aici, ci m-aș întoarce cu plăcere în România.

Îmi plac clujenii și mi-e dor de familie și de prietenii de acolo. Dar, atâta vreme cât viața publică merge tot mai prost, cât ești dependent de mașină pentru orice deplasare, cât e mizerie peste tot, iar drepturile oamenilor nu sunt respectate...

Nu caut vreun ideal, dar acum cred că ne e mai bine aici.

Îmi pare rău că mulți dintre prietenii vechi sunt împrăștiați prin lume și că mi-e tot mai greu să cred că există speranță de schimbare pentru viața din România.

Din păcate, prietenii noștri rămași în țară fac parte dintr-o minoritate absolut irelevantă pentru viața politică și pentru instituțiile statului. Până rămâne așa...

#maiviiacasă

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează