A doua viaţă a lui Cătălin

O fotografie surprinsă din public, la Electric Castle, a generat un val de emoţie în mediul online. Un tânăr în scaun cu rotile, ridicat pe braţe deasupra mulţimii, trăia cu intensitate momentul Prodigy.

Imaginea, pe care o vedeţi mai jos, s-a scufundat în arhiva reţelelor de socializare, dar povestea lui Cătălin Mariş (30 de ani), care trăieşte în Italia, trebuie spusă mai departe: e relevantă pentru restricţiile impuse în România persoanelor paraplegice.

L-am întâlnit pe Cătălin Mariş la un curs de tenis pentru persoane cu dizabilităţi, pe care a ţinut să-l organizeze lângă Cluj, oraşul unde a absolvit cursurile Facultăţii de Geologie.

Născut la Vatra Dornei, Cătălin a suferit un accident cumplit în vara lui 2010. Se afla pe motocicleta condusă de un prieten, acesta a pierdut controlul, iar Cătălin a fost proiectat direct într-un coşmar.

„A fost prima oară când mă urcam pe un motor. Eram fericit că voi trece prin experienţa asta. M-am trezit apoi pe un pat de spital, învinuind pe toată lumea. Mai târziu, am învăţat să iert, să înţeleg că a fost doar un accident”.

Verdictul a fost crunt, leziune cervicală, iar experienţa din Spitalul de Recuperare din Iaşi a rămas încă o amintire dureroasă. „M-au anunţat cu câteva zile înainte – ok, trebuie să mergi acasă, nu mai putem face nimic. Practic, m-au dat afară! Nu mi-au oferit nici măcar ambulanţă până la Vatra Dornei. M-au scos în faţa spitalului într-o pătură, pe care a trebuit să le-o înapoiez. Am fost dus într-un Golf, cu leziune cervicală, până în Vatra Dornei, cel mai urât drum din viaţa mea. Mi-a fost rău, chiar am crezut, în unele momente, că voi muri”, povesteşte Cătălin.

A rămas câteva luni imobilizat la pat. Posibilitatea de a pleca la Cagliari, la un centru de recuperare, l-a salvat. „Acolo, lucrurile s-au schimbat total pentru mine. De la deznădejde şi depresie, am început să văd speranţă şi posibilitatea de a face progrese reale. Am hotărât să mă stabilesc în Italia. Sportul m-a ajutat enorm. Am făcut canotaj după ce am ieşit din spital. Aşa mi-am dat seama că, dacă pot să fac asta, atunci pot să fac absolut totul. Pot să trăiesc singur şi pot să am viaţa pe care am avut-o înainte. Şi, mai presus de toate, să fiu fericit”.

Cătălin nu s-a izolat în lamentare. Îl urmăreşti cum atacă mingile pe terenul de tenis şi înţelegi că forehand-ul său e acţionat de o determinare incredibilă. Pe umeri şi-a tatuat două aripi: „Ce semnifică? Într-un cuvânt, libertate”.

Spune că revine cu plăcere în România, dar că aici ar fi condamnat la o viaţă între patru pereţi. O bordură prea înaltă sau o rampă prost proiectată sunt realităţi cu care e obişnuit, dar pe care vrea să le modifice.

„Trebuie să vin de fiecare dată cu maşina în ţară, pentru că aici e extrem de greu să mă mişc singur, dacă nu aproape imposibil. Mă refer la mijloacele de transport în comun şi la altele. Cred că lucrurile s-ar putea schimba, am văzut şi în centrul Clujului mici modificări. Deja e destul de accesibil, la trecerile de pietoni au făcut loc, probabil pentru biciclişti, dar le putem folosi şi noi să trecem de pe o parte pe cealaltă. Asta în centru, însă în cartiere trebuie să fii tot timpul asistat de cineva”, explică Mariş.

El spune că se confruntă cu mari dificultăţi şi la Cagliari, dar venirea în ţară îi diminuează considerabil opţiunile.

Din perspectiva sa, pe agenda publică ar trebui să figureze cel puţin patru teme referitoare la accesul persoanelor cu dizabilităţi.

Instituţii: „Dacă vrei să mergi la Poliţie, Primărie sau la unele spitale, trebuie să fii pregătit pentru o porţie consistentă de umilinţă. Aceleaşi probleme sunt şi la biblioteci sau universităţi. Până şi accesul la Comisia pentru persoanele cu dizabilităţi, din Suceava, se face pe scări. La fel e şi la Paşapoarte şi cam peste tot pe unde trebuie să ajungi destul de des.”

Obiective turistice: „Sunt multe locurile pe care vreau să le vizitez în România şi care sunt incredibil de greu accesibile. De la muzee, la salina din Turda, de exemplu, de fapt la toate salinele.”

Toalete: „Băile publice sunt practic inexistente, dar asta e o realitate cu care se confruntă toată lumea. Toaletele din baruri, care şi ele ar trebui să respecte anumite norme, sunt inaccesibile.”

Locuri de parcare: „Sunt destul de rare, iar acolo unde există, de obicei sunt ocupate. Asta şi din cauza oamenilor pe care nu-i interesează, dar şi din cauza faptului că sunt prost semnalizate. În general, drepturile la o viaţă normală sunt ignorate sau călcate în picioare.”