97 de ani, trei pe front, cinci în puşcăriile comuniste. O singură dorinţă: "Sper ca neamul ăsta să mai iasă cândva la lumină"

La 23 de ani, era în prima linie a bătăliei pentru eliberarea Transilvaniei. Își întrerupsese studenţia, în al doilea an la Academia Comercială din Brașov, ca să lupte cu arma în mână.

România făcuse „stânga-împrejur” și acţiona acum alături de ruși pe frontul de vest, împotriva vechiului aliat. Ai noştri cădeau pe capete, mulți fără o minimă instrucție, fii de țărani plecați în opinci la război.

La 33 de ani, ieșea pe poarta închisorii din Gherla. Văzuse și ororile de la Aiud, săpase la Canal, cioplise în piatră vreme de aproape trei ani până când din palmele lui se mai putea ghici doar suferinţa îndurată.

Era un fost pușcăriaș, un deținut politic fără viitor. A revenit acasă, în martie 1954, cu gândul să devină profesor, dar prețul cerut era prea mare: colaborarea. Un informator la catedră, unul în plus?

A refuzat şi abia 21 de ani mai târziu avea să fie integrat în „câmpul muncii”, la CAP-ul din satul natal.

Prin anii ’70, i s-a propus chiar să intre în partid. S-a pus pe râs. „Te-ai reabilitat”, era argumentul.  „Haideți, vă rog, lăsați-mă pe mine așa”.

Zâmbește și acum, când își amintește.

Emil Drăgan, fiul morarului Aron Drăgan, născut la 10 noiembrie 1920 în comuna Galda de Jos din judeţul Alba, împlineşte 97 de ani.

„La anul, România face suta și o să vedeți câțiva veterani de război la televizor, ca decor”, anticipează.

„Mulți înainte!”, folosim formula tocită. Bătrânul tresare și ne râde în nas.

„Lăsați-mă pe mine așa. Vă doresc și dumneavoastră ani mulți, dar ani mai frumoși, mai sănătoși, mai siguri. În trecut, noi eram ca frunza de nuc, legată cu un fir de mătase. Depinde cum băteau vântul sau ploaia. În război, România a fost mingea de futbol a marilor puteri.

Apoi, odată cu venirea comuniștilor, s-au încălcat toate principiile morale. Te băteau până te distrugeau. Dumnezeu a devenit bâta și s-a lăsat întunericul.

Sper ca neamul ăsta să izbutească să mai iasă cândva la lumină. Am credința asta în continuare. Tot timpul credința a fost sprijinul meu. Nu m-am lepădat, am fost permanent convins că, prin orice greutate aș trece, voi reuși să ies la liman, să nu cad cu totul.

Am tors caierul, fir cu fir, viața toată. Regrete? Astea sunt vise. Dorințele-s nemărginite. Altceva e mărginit, putința omului”.

Ne înșiră poze, de la absolvirea liceului până în ziua în care a ieșit la pensie. „18, 29, pușcăriaș, 44, 64, aici m-am oprit cu pozele. Bătrânețea-i la fel, în toate”.

Se sprijină în baston, genunchii îi tremură. Locuieşte la un vecin, cu contract de întreţinere. La biserică mai ajunge doar când cineva e dispus să-l ducă cu maşina.

Memoria îi mai joacă feste, însă doar cât să-l necăjească puțin. Atunci se încruntă și, după câteva secunde, vine cu rectificarea. „Nu-i așa ușor să derulezi aproape 97 de ani”.

Cel mai des îşi evocă tatăl. Şi Aron Drăgan a făcut puşcărie, 12 luni, după ce împlinise 70 de ani.

La finalul anilor ’50, declarat chiabur, bătrânul morar s-a trezit arestat, cu toată producția de porumb din acel an − rechiziționată. Asta după ce doi dintre cei șase copii ai săi, Emil și Liviu, făcuseră câte 5 ani de puşcărie, iar întâiul născut îi murise pe front.

Aron Drăgan credea că le cam văzuse pe toate. La începutul secolului 20, ajunsese până în America, după un drum istovitor. Se lua vaporul din Hamburg, Bremerhaven sau Cuxhaven, iar sloganurile companiilor navale erau scrise de un copywriter talentat: America is just around the corner.

În realitate, făceai pe drum între o săptămână la o lună, în funcție de condițiile meteo și de vapor. Morarul din Galda s-a dus cu brațele goale, să le pună în slujba celei de-a doua revoluții industriale.

Era primul val de emigranți români spre SUA și Canada, călători la steerage class (precum sardinele, adică), cu resurse insuficiente de hrană și fără „posibilitățile” lui Leonardo Di Caprio în Titanic.

Majoritatea se angajau în orașele industriale din nord, Detroit, Cleveland, Pittsburgh sau Chicago. Așa a ajuns şi Aron în zona Marilor Lacuri.

A muncit din greu, a învăţat meserie, iar Dumnezeu l-a ţinut în viaţă. Într-o dimineață, a simțit că nu-și poate mișca picioarele, a anunțat că nu e apt de muncă și nu s-a mai prezentat la punctul de lucru.

Un accident de muncă și o explozie, câteva ore mai târziu, i-au ucis toți colegii. A fost singurul supraviețuitor al acelei echipe.

În 1919, cu un an înainte să se nască Emil, morarul din Galda s-a întors acasă. Obișnuia să spună că, după Marea Unire, era, în sfârșit, acasă.

El nu luptase în Primul Război Mondial, dar familia lui avea să trăiască momente cumplite două decenii mai târziu.

Emil Drăgan a fost ofițer de artilerie. S-a maturizat în tranşee. Nu alege să glorifice faptele de arme ale diviziilor române. Spune că soldații noştri erau mai bine echipați în Războiul de Independență decât în iunie 1941, când s-au alăturat trupelor Axei.

Europa căpiase, iar „noi am intrat în opinci în această horă sângeroasă”.

„De-abia învățaserăm să ne întoarcem la stânga sau la dreapta. Nu mai vorbim de echipament, de armament. Bătrânul continent devenise o turmă de oi, de toate categoriile, albe, negre, nimeni nu mai știa…”.

A luptat în linia întâi pe frontul de Vest și a căzut prizonier în Ungaria. Și-a petrecut șase luni în lagărele de la Kaisersteinbruck și Oranienburg.

Nemții îi strigau Brotfresser, „mâncăii de pâine”.

Le ofereau o rație zilnică de aproape 200 de grame. Uneori, îi scoteau literalmente „la păscut”, să se hrănească cu rădăcini.

„Nu cred că atingeam 500 de calorii pe zi.

Or, după prescripțiile reale, o persoană matură are nevoie de 1.200 de calorii ca să facă o plimbare de 300 de metri.

Noi eram sub jumătatea necesarului de subzistenţă, iar organismul consuma din ce mai aveai. Ajungeai de nu mai puteai merge decât sprijinit de pereți. Eram niște umbre, mii de prizonieri din toate națiile implicate în război, un turn Babel”.

Eliberat de trupele sovietice în 1945, Emil Drăgan a putut pleca spre ţară abia după încă două luni de refacere în lagărul aflat la vreo 50 de kilometri de Berlin. Rușii intraseră cu o cireadă de vaci la Oranienburg. Le-au împușcat pentru a-i hrăni pe foștii prizonieri.

Drăgan nu se gândea atunci că, acasă la el, comunismul va fi noul vițel de aur.

„Dintr-odată, treceam la 2.000, 2.500 de calorii. Ne dădeau medicamente, erzațuri nemțești, să nu intrăm în dizenterie, în pântecărie. Organismul îți elimina neconsumat la o trecere bruscă în alt regim”.

În iulie ’45 a ajuns acasă, la Galda de Jos. A găsit lucrurile aproape cum le lăsase, doar că peste tot mișunau rușii. „Erau peste tot, prin gospodării, unii în retragere, alții staționari. Ei bine, cu ăștia din urmă, staționarii, am avut probleme”.

Drăgan și-a văzut de treabă, și-a terminat studiile economice și se pregătea să devină dascăl. La 11 martie 1949 era însă arestat: crimă de nedenunțare a uneltirii contra ordinii sociale.

Autorităţile au făcut legătura între el, proaspăt absolvent de facultate, și fostul primar țărănist din Galda de Jos, Florian Picoș, care era sigur că noua orânduire nu va prinde rădăcini în România. Acesta sprijinea și grupurile de rezistență anticomunistă conduse în munți de Nicolae Dabija și de Alexandru Maxim.

Picoş avea să fie condamnat la 20 de ani de închisoare. După proces, a fost scos din arest şi dus la Cluj, pentru anchete suplimentare, alături de alţi 12 opozanţi ai regimului care avuseseră legătură cu grupările Dabija şi Maxim.

Toţi cei 13 au fost executaţi în condiţii încă neelucidate. Cadavrele lor n-au fost găsite niciodată.

„Picoş conducea un fel de organizație contra regimului, național-țărănistă. Erau mai mult cu vorbele, îmi dădeam seama că erau niște organizații ineficiente. Era mai multă gălăgie, ca să spun așa.

Până la urmă, erau controlate tot de securiști care-și infiltrau oamenii peste tot. Apoi, când credeau de cuviință, îi arestau. M-au lipit de ei deși mă întorsesem doar de două luni de la facultate și m-am trezit, peste noapte, anchetat în beciurile Securității din Alba Iulia”.

Acolo a început să înțeleagă că se află într-o mare primejdie. În primăvara lui ’49, s-au făcut o mulțime de arestări: oameni care ar fi avut legătură cu grupările Dabija și Maxim au ajuns în spatele gratiilor pentru interogatorii dure.

„Era lângă mine, în celulă, un ins pe care l-au bătut până l-au înnegrit, Turcu, din Teiuș. Te băteau până te distrugeau. Turcu se umflase în așa hal de la bătaie, încât i se dezlipeau unghiile cu puroi. Curgea puroiul din el,.

L-au lăsat în beci, în putrefacție, pe jumătate mort. L-au scos după câteva zile şi dus a fost. Am aflat mai târziu că n-a supraviețuit. Am stat câteva luni acolo, până la proces, care s-a ţinut la Tribunalul Militar din Sibiu”.

Drăgan a fost condamnat la 5 ani de închisoare cu confiscarea averii. Şi-a ispăşit întreaga pedeapsă, nicio zi mai puțin.

Aproape 70 de ani mai târziu, spune că nu poate exista un iad mai înfricoșător decât cel de la Aiud − prima închisoare în care a ajuns după condamnare. Deși trecuse printr-un război și un lagăr pentru prizonieri, în Zarca Aiudului a înţeles că oroarea poate îmbrăca forme inimaginabile.

În seara de 17 octombrie 1949, alături de alți 15 condamnați din loturile Dabija și Maxim, a pășit în camera de primire de la Aiud.

Când s-a tras zăvorul în urma lor, loviți de un miros pestilențial, au văzut cu groază, în mijlocul camerei, un hârdău plin cu fecale. Se revărsaseră pe lângă, pe o rază de vreun metru și jumătate.

Imaginea aceea îl urmărește și acum.

„Un ciubăr mare, plin cu fecale, revărsate în jur. În jur, da, cum e luna cu soarele câteodată, când îți dă un jurul lor un fel de halou. Era pus intenţionat acolo, un mesaj pentru noi. Valoram pentru ei exact cât valora conţinutul acelui hârdău.

Am stat lipiți de perete două zile, până am fost repartizați în celulele de doi metri pe patru. Fără pat, fără pătură, cu o mâncare de mizerie.

Am prins o iarnă la Aiud. Hârdăul unde îți făceai necesitățile îngheța noaptea. Stăteam câte cinci persoane. Am avut noroc că mă arestaseră în haine țărănești, țesute. Aveam doi bucureșteni veniți în haine de stradă − săracii, au suferit îngrozitor. Stăteam spate la spate să ne ținem de cald, pe jos, pe podea, ca peștii în conservă.

Acolo, la Aiud, oamenii au plâns până n-au mai avut lacrimi. Să plângi și să nu-ți curgă lacrimile, că nu le mai aveai”.

Când a ieșit de la Aiud, Emil Drăgan a fost trimis la Canal, în coloniile Valea Neagră și Basarabi.

Lucrările începuseră acolo în vara lui 1949. Erau 11 lagăre de muncă forțată − cel mai mare şantier comunist −, unde, până în ’53, au trudit zeci de mii de deținuți politic.

„Erau acolo de la foști miniștri, crema intelectualității românești, până la portari. Indiferent de vârstă şi de starea de sănătate, te trimiteau la roabă. Mureau pe capete.

Cea mai grea muncă e cea la roabă. Sapi cu cazmaua la canal, cu mâinile înroșite de sânge, apoi duci sus pământul, până la 4-5 metri”.

Norma unui deţinut era 4 metri cubi de pământ.

Drăgan se oprește și ne cere să fim atenți. Ne arată cum puteai fi victimă sigură, să ajungi foarte repede la epuizare fizică.

Se ridică în baston și se foloseşte de o cazma imaginară.

„Uite aici: băgai sapa în pământ în stânga, aduceai în dreapta, timpul pentru încărcare trebuie să fie egal cu cel pentru descărcare. Fără nicio precipitare, timpi egali”.

De la Canal, Drăgan a trecut în brigada de „pietrari”. A lucrat ca cioplitor artistic, purtând ochelari de sită cu oțel ca protecție. Gradenele stadionului Farul din Constanța au fost făcute de „politici”.

A scăpat de pușcărie la Gherla. Cu două săptămâni înainte de a fi eliberat, a fost scos din celulă, controlat până la sânge și izolat. „Voiau să se asigure că nu scot ceva din închisoare, corespondență, orice. Am stat singur două săptămâni înainte de termen”.

La 10 martie 1954 a redevenit „om liber”. Impropriu spus, pentru că n-a putut face niciodată ceea ce și-ar fi dorit, să lucreze în învățământ. O vreme a făcut cărămidă, apoi s-a angajat într-un CAP.

N-a acceptat niciodată compromisul: n-a vrut să intre în partid și nici să fie informator. Nu s-a căsătorit niciodată, convins că Securitatea poate merge până într-acolo încât să pervertească totul, „chiar și iubirea între doi oameni”.

„Cum era să afli că soția ta e o informatoare? Am văzut destule, și va trebui să mă credeți pe cuvânt. Repet, în comunism s-au încălcat toate principiile morale. S-ar putea ca preţul plătit să fi fost prea mare.

Nu-mi pot explica cum torţionarii noştri nu au fost pedepsiţi după Revoluţie, chiar nu-mi pot explica. Ar fi trebuit să facem lumină, să spunem adevărul”.

Peste mai puțin de o lună, Emil Drăgan face 97 de ani. Şi încă speră ca neamul lui să mai iasă cândva la lumină.