Una și încă una

Una Vasiljevic vorbește repede, parcă ar fi mereu pe fugă. Rostește vocalele rotunjit și moale, de zici că unge pastă de brânză dulce peste pâine prăjită. Are 25 de ani și, din 2014, le arată copiilor români din Valea Timocului cum se scriu cuvinte pe care ei le știu numai „după ureche”.

Una e în al doilea an de profesorat. A terminat Facultatea de Litere la Belgrad și a făcut un masterat la Craiova. Născută într-o familie româno-sârbă, a ales să facă, din limba vorbită de bunicii ei, o profesie.

„Când eram mică, cu bunicii vorbeam tot timpul. Fratele meu, mai puțin. El înțelege, dar nu vorbește”, spune ea.

Am întâlnit-o la o reuniune organizată de Asociația Generală a Învățătorilor din România. În Serbia s-a format recent o filială a acestui ONG și, pentru prima oară, cadrele didactice care predau în românește au strâns rândurile.

În 2013, autoritățile sârbe au fost de acord să introducă un curs pilot opțional de limbă română în școlile din regiuni unde locuiesc și etnici români. După un an, cursul a rămas în curriculă. Sunt, însă, prea puțini profesori, dar tot mai mulți elevii care abandonează studiul limbii române.

De obicei, doritorii sunt de etnie română, dar și sârbii mai profită de orele opționale, pentru că au șansa să viziteze România în cadrul unor schimburi culturale. Pentru ca o grupă să fie validă, trebuie să existe minimum 15 elevi înscriși.

„Ce facem noi și politica ar trebui să fie chestiuni diferite, dar, din păcate, nu e așa. Mi s-a întâmplat să fiu în școală și să vină la mine cineva din afară, care nu e cadru didactic, să mă întrebe ce fac acolo și cine mi-a dat voie să predau română. I-am răspuns că proiectul e aprobat de Ministerul Educației de la Belgrad. Dacă are o problemă, să meargă acolo și să i se explice. Noi nu facem nimic în afara legii”, spune, hotărâtă, Una.

În Valea Timocului sunt doar două profesoare de limba română. Una și încă una.

Oficial, românii din această regiune a Serbiei, situată peste Dunăre, „lângă” județul Mehedinți, sunt vorbitori ai limbii „vlahe”. Unii se consideră vlahi și li se pare normal să lupte pentru recunoașterea acestei limbi; alții – chiar dacă se declară tot vlahi – spun că limba vorbită de ei este româna.

„Anul trecut am lucrat în șapte școli – trei licee și patru școli generale. Am avut cam 100 de elevi, dar mulți au abandonat. Părinții influențează aceste decizii. E o tensiune, iar ei decid în funcție de influențele politice, de temerile lor”, explică profesoara.

Distanța dintre orașul sârbesc Zaječar, unde predă Una Vasiljevic, și cel mai apropiat oraș românesc, Calafat, este de circa 70 de kilometri

*

În anul școlar 2014-2015, Una a predat în fiecare zi în altă școală. Mergea cu mașina să ajungă la timp.

„La sat, orele erau de dimineață, că seara e închisă școala. Aveam o clasă I-IV la un loc și o alta de gimnaziu, V-VIII, în satele Podgorac și Bogovina din județul Zaječar. Restul săptămânii eram în reședința de județ, în Zaječar, unde aveam o grupă de clasa I-II, alta de III-IV și un gimnaziu. Iar joia eram la liceul economic, liceul general și liceul sanitar”.

Programă nu există și nici manuale pentru elevi. Pe finalul anului școlar 2014-2015, Consiliul Național Românesc din Novi Sad le-a donat manuale copiilor care învață româna. Însă acestea nu sunt concepute pentru nevoile celor din Valea Timocului, ci pentru elevii din Banatul Sârbesc, regiune aflată mai la nord, unde copiii românilor pot studia toate materiile în limba natală.

În Valea Timocului, vlahii continuă să scrie cu litere chirilice. Un cuvânt românesc scris cu litere latine le e complet necunoscut, chiar dacă, auzindu-l, îi cunosc sensul.

„Copiilor de clasa întâi le e foarte greu să învețe românește din cauza alfabetului. Cu ei nu pot nici să scriu, nici să citesc. Le dau filmulețe, desene animate, poezii pe calculator. La liceu e mai ușor. Ei vorbesc graiul vlah, dar au probleme cu scrisul. Pentru că au vorbit vlaha din copilărie, cu părinții și cu bunicii lor, dar n-au văzut niciodată cuvântul scris. Când le zic, spre exemplu, strugure, ei știu că e un fruct, dar nu știu cum se scrie asta.”

Una Vasiljevic s-a înhămat la o sarcină pe care statele român și sârb nu o pot rezolva de zeci de ani. Și, totuși, ea spune că nu simte vreo presiune care să o facă să renunțe.

E tânără și se consideră norocoasă că s-a putut angaja imediat ce a terminat facultatea. Locuiește într-un orășel situat la 40 de kilometri de reședința județului Zaječar și face naveta non-stop. E mereu pe drum.

„Cel mai important e să cunoști cât mai mulți oameni și să vorbești cu ei despre situația noastră. Am observat că voi, românii de aici, habar n-aveți ce se întâmplă acolo. Avem un consulat care ne mai sprijină cum poate, dar ar trebui să se sprijine cultura, să micșorăm tensiunea asta care există între noi și sârbi”, mai spune Una.

Românii din Valea Timocului

În Valea Timocului există o populație românească care a fost izolată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când a și început un amplu proces de deznaționalizare și asimilare forțată.

La recensământul din 2011, circa 35.000 de cetățeni sârbi s-au declarat români, iar alți 40.000 – vlahi.

Se apreciază însă că numărul lor ar fi de 5-6 ori mai mare, însă, din pricina politicii inechitabile duse de statul sârb în ceea ce privește minoritățile, ei preferă să își ascundă etnia și se declară sârbi.

Zaječar, sau Zăiecar, e unul dintre centrele românești din Valea Timocului, unde circa 4,8% din populație sunt vlahi. Aceștia au fost recunoscuți ca minoritate națională în Serbia abia în 2007.

În 2012, la o reuniune a miniștrilor de externe din UE, România, reprezentată de Cristian Diaconescu, a condiționat acordul de candidatură a Serbiei la Uniunea Europeană de garanții suplimentare privind protejarea lăcașelor de cult și a învățământului în limba română în Valea Timocului.

În 2013, Serbia a introdus cursul-pilot de limbă română care i-a dat Unei Vasiljevic posibilitatea să predea.