România digitală - Bogdan Ivănel de la Code for Romania: "Competiția instituțională pe banii contribuabililor e stupidă"

Bogdan Ivănel a fondat, alături de Olivia Vereha, cu care am discutat săptămânile trecute, Code for Romania, comunitatea de profesioniști din diverse domenii – cercetători, oameni de comunicare, designeri, oameni de IT – care construiesc soluții tehnice pentru probleme sociale. E specializat în drept internațional și relații internaționale, a făcut facultatea în Olanda, un master la Oxford în Studii Est-Europene, un al doilea master la Utrecht, în Drept Public Internațional și un doctorat la Berkley.

E unul dintre tinerii cu foarte înaltă calificare rămași – ba chiar reveniți în România cu un scop precis: să aplice aici ce au învățat la cel mai înalt nivel afară. Am stat de vorbă cu el pentru a vedea ce nebunie l-a mânat să abandoneze o carieră strălucită în occident și să revină în România.

De unde a pornit Code for Romania?

Povestea e lungă. Eu locuiam de 11 ani în Olanda – am plecat la 19 ani din România în Olanda, apoi în SUA, Belgia, Franța, Marea Britanie. Eram cercetător în drepturile omului în zone de conflict, la final de doctorat, de ani buni în universitate. Conexiunea mea cu România era episodică. Citeam știrile și ieșeam la vot. Și a venit Colectiv. 

În malaxorul ăla care a apărut după Colectiv m-am trezit pus în contact cu tot felul de oameni de aici, aruncat în mijlocul evenimentelor. Oamenii voiau să înceapă organizații, mișcări, scrisori deschise, să facă ceva. Așa că, în vacanța de Crăciun, am încercat – împreună cu câțiva oameni – să facem un grafic al societății civile din România. Și mi-am dat seama că lipsesc lucruri. Toată lumea vorbea de transparență, deschiderea datelor, deschiderea instituțiilor. Și foarte multă lume vorbea despre cum oamenii nu sunt informați. Dar dacă deschizi date și deschizi instituții nu înseamnă că oamenii sunt informați. Nu erau deloc eforturi de a transforma datele în informații. Dacă inviți pe cineva la primărie să îi arăți contractul cu Apa Nova, nici n-o să-l înțeleagă, nici n-o să aibă timp să treacă prin el. 

De acolo a pornit Code for Romania: m-am gândit cum pot fi transformate datele care vin dinspre stat în informații pe care cetățeanul le poate consuma. Am dat de o fondatoare de la Code for America și mi-am dat seama că oamenii folosesc tehnologia să facă tranziția asta. 

Dacă mă întrebai cu câteva luni înainte dacă m-aș întoarce în România, aș fi zis că nu m-aș întoarce. Proiectul ăsta m-a adus înapoi în țară. 

Care a fost primul vostru proiect?

E un proiect care încă nu s-a terminat, Catalog Politic. A pornit de la faptul că cea mai mare parte din datele pe care trebuie să le înțeleagă oamenii sunt datele despre aleșii publici. Și ne-am dat seama că datele alea nu sunt ușor accesibile. E cel mai bun exemplu de cum oamenii nu au acces la informație, deși au datele la îndemână. Degeaba scoate ANI toate declarațiile alea de avere în pdf-uri scanate, că nici dacă ai tot timpul din lume și ești jurnalist – ce faci, ți le printezi pe toate? Le pui prin birou și te uiți la ele? Nu poți, atâta timp cât ele nu sunt digitizate și nu sunt duse într-o zonă în care te poți uita comparativ la ele, nu înțelegi nimic. Nu poți să vezi niște patternuri. Și asta a fost prima noastră idee. 

Primul produs care a fost gata a fost votdiaspora.ro, care e încă funcțional și de succes. A apărut dintr-o nebunie a noastră, era prima dată când cei din diaspora trebuiau să se înregistreze ca să poată vota și nimeni nu știa despre asta. Am transformat atunci un ghid al alegătorului de la AEP, de 38 de pagini, în 5 pași pe care puteai să-i parcurgi într-un minut jumate. 

Atunci chiar am încercat să vorbim cu cei de la Ministerul de Externe să îl comunice și ei. N-am reușit să ajungem acolo. A fost primul șoc în cooperarea cu instituțiile: ne-au trimis un mail cu modificări pe care trebuia să le facem la site ca ei să poată să îl comunice. Cu modificările lor se transformau din nou în 38 de pagini. De exemplu, nu puteam să folosim denumirea de pașaport, trebuia să fie „document de călătorie care atestă identitatea”. 

Cum au răspuns în general autoritățile la inițiativele voastre?
Noi nu lucrăm doar cu instituțiile, ci și cu societatea civilă. Mediul politic e foarte volatil, nu ai siguranța că poți să implementezi un proiect de la cap la coadă. Am zis că nu închidem ușa instituțiilor statului, dar nici că sunt principalul nostru focus. Dar sunt și produse care nu pot funcționa fără ca instituția să le adopte. 

Acum, spre exemplu, suntem în ultimele etape de testare pentru un sistem pe care l-am făcut pentru DSU. E un sistem de management de resurse și de voluntari în caz de dezastre naturale. Acolo am găsit un parteneriat și un dialog cu instituția. O altă regulă pe care o avem este să lăsăm instituțiile să vină către noi. Și cam toate instituțiile mari au venit către noi până acum, de la ANAF la ministere, primării, poliție. 

Cu toate astea, n-ați auzit de multe parteneriate între Code for Romania și ei. Discuțiile nu au mers. S-au blocat ori în mișcarea foarte lentă a lor – s-au mișcat atât de lent că s-au schimbat oamenii cu care discutam noi acolo. Apoi noi avem niște condiții, ca orice facem să fie open source – codul aplicațiilor pe care noi le construim să fie public. Adică dacă e plătit din banii publici, ar trebui ca publicul să îl poată vedea. Dar are mai multe avantaje decât asta (a vorbit Olivia mai mult despre asta într-un alt interviu pentru PressOne). 

Au fost instituții care n-au vrut că lucreze în felul ăsta. De obicei din cauza unei competiții instituționale. Nu voiau ca altă instituție să folosească ce produceau ei. Competiție între ministere, competiție între primării. 

Dar care e premiul acestei competiții imaginare? 

Nu știu. În imaginația lor, ori faimă, ori li se pare că atrag mai multe investiții, că atrag cetățeni să locuiască în orașul lor dacă ei au ceva și restul orașelor n-au. Dar e o competiție prost înțeleasă. 

Iar tipul ăsta de competiție pe banii contribuabililor e stupid. Sunt nevoi identice în primării, dar companiile care vin cu un răspuns la ele pun aceste primării să plătească de câte ori el este cumpărat. Dacă sunt 20 de primării care au nevoie de softul respectiv, se plătește de 20 de ori, în loc să se plătească odată și apoi să se plătească mult mai puțin pe o mică reconfigurare, să-i schimbe logoul și culorile. 

Un alt blocaj cu instituțiile a fost incoerența unora dintre ele. Pur și simplu spuneau: vrem să ne ajutați, dar habar n-avem cu ce, de unde să începem. Și au fost instituții care și-au dorit chestii peste noapte. Am avut o primărie care ne-a contactat în noiembrie și dorea ceva care să fie lansat la 1 ianuarie. Poți să te duci la orice companie din lume cu oricâți bani, nu e timp. Iar proiectele unde noi n-am mers mai departe cu instituțiile astea, nici nu s-au mai făcut. Nu știu niciun caz în care ei să fi mers mai departe și să fi lansat produsul respectiv. Am primit replica: păi în două săptămâni vine domnu’ prim ministru și trebuie să-i arătăm ceva. E o lipsă de înțelegere a cum funcționează proiectul. 

Iar departamentele de IT din instituții din păcate lasă de dorit. Și nu e ceva ce ei pot controla. Nivelul de salarizare la stat e mult, mult, sub prețul pieței. Nu vin experții ăia buni în IT să lucreze în instituții de stat. Eșecul softurilor din instituții nu este de multe ori cauzat de corupție, ci de faptul că ei nu știu ce să ceară și compania care câștigă licitația le oferă, la un cost minim pentru ei, ce-au înțeles că li se cere. Instituțiile din România n-au nevoie neapărat de developers, ci de oameni de UX design și business analysts. Meseria asta nici măcar nu e recunoscută în România. 

Și în toată Europa a fost nevoie de un push la nivel politic. Să luăm exemplul Austriei, care era printre ultimele locuri la digitalizare, și acum e pe locul 3 sau 4 pur și simplu prin ambiția primului ministru, care a creat un CI Officer (Chief Information Officer – cel care stabilește strategia de digitalizare, n.r.) puternic în guvern, căruia i-a dat tot sprijinul necesar și a împins ca direcție strategică lucrul ăsta. E nevoie în primul rând de voință politică. CI Officeri avem și noi, dar e golit de orice importanță prin faptul că nu are nicio putere politică în spate și nu îi ascultă nimeni, nu-i bagă nimeni în seamă. 

Și atunci voi mergeți mai degrabă către societatea civilă. 

Societatea civilă din România nu e nici ea unde ar trebui să fie. Cu toate astea, reușește să acopere goluri lăsate de stat. Uite, o zonă la care ne uităm noi anul ăsta este violența domestică. Aia e o zonă în care statul e aproape absent și singurii care mută sarcina asta a statului, de a-și proteja propriul cetățean, în cârca unor organizații fragile, mici, dar care fac mai mult decât face statul. Dar, pe termen lung, dacă statul nu va veni și el să preia din povară, nu se va întâmpla nimic aici. 

Voi ce faceți pe zona asta?

Noi în fiecare an selectăm șase domenii la care ne uităm cap coadă. Aducem la masă toate instituțiile publice, ONG-urile și experții din domeniu și în primă fază identificăm probleme. E o cercetare care n-are nicio legătură cu tehnologia. Din păcate, e și o cercetare pe care n-a mai făcut-o nimeni înaintea noastră. Sunt cotloane în care n-a mai intrat nimeni, nici măcar ministerul de resort. Noi punem cercetarea asta la dispoziția publicului larg, așa că oricine o poate folosi. 

Anul ăsta, cele șase probleme la care ne-am uitat sunt violența domestică, sănătatea mamei și a copilului, dezvoltarea resurselor umane în educație, riscul unui cutremur și managementul unui cutremur, alegerile și accesul la legislație și date deschise. Găsim punctele nevralgice și încercăm să vedem dacă putem interveni pe ele cu tehnologie. Că uneori nu se poate face asta, poate fi o problemă de legislație. Unde găsim o soluție tehnică, proiectăm produsul respectiv, îl punem pe masa societății civile, și ei pot să vină să-l adopte. 

Ce proiecte aveți pe sănătatea mamei și a copilului? 

Acolo cercetarea e cea mai complexă, pentru că sunt foarte mulți actori și foarte multe zone de acțiune, de la partea de concepție, avort, infertilitate, până la primul an de viață al copilului – copii părăsiți, copii născuți cu probleme. Un an jumătate de foarte mare complexitate. 

Sunt câteva soluții care au fost deja implementate. Multe mame care nasc copii cu probleme, cu malformații, trebuie să se ducă des înapoi la doctori. Și sunt extrem de puține spitale care se ocupă cu asta. De exemplu, unul e la Târgu Mureș. De oriunde ești în țară, trebuie să te duci la Târgu Mureș. Mulți nu-și permit lucrul ăsta. Noi am propus un sistem de tip Airbnb care să îi ajute cu cazarea în orașele în care călătoresc. Pe aceeași zonă am propus și o aplicație de ride-sharing. De multe ori sunt probleme mari cu sarcina pentru că mama nu reușește să ajungă la doctori. Nu sunt mașini, sunt în zone izolate. Dar există companii care fac transport pe rutele respective, și atunci pot interveni, prin intermediul unei aplicații. 

O problemă mare este riscul de abandon. Una dintre soluții este un chestionar complex și un sistem prin care personalul medical să evalueze riscul de abandon al mamei după ce naște, ca să poată comunica din timp cu ea, să nu se trezească peste noapte că că fenomenul s-a întâmplat deja. Până la produse de asistență psihologică, produse prin care mamele își cunosc drepturile sau urmăresc mai bine sarcina și dezvoltarea copilului în primul an de viață. 

Pe violență domestică avem un sistem de case management, de care are nevoie personalul care are grijă de persoanele aflate în astfel de situații. Victimele vin și pleacă și avem nevoie de un sistem prin care ONG-urile să poată urmări un caz. 

Simți că se schimbă ceva, totuși?

Venind dintr-un domeniu în care tot ce pot să fac e să scriu, să pun niște soluții pe masă, în speranța că un decision maker va pune mâna pe lucrarea mea, va citi și va face ceva, eram într-un ciclu în care vorbeam cu victime din zone de conflict și tot ce puteam să le spun era: eu o să scriu. Pe ei nu îi ajuta foarte mult că scriam, dar eu asta puteam să fac. 

Aici pot să măsor impactul direct. Și asta e frumusețea tehnologiei, că poate fi utilizată oriunde, cu impact foarte clar. Există o frustrare, legată de faptul că nu există capacitatea organizatorică necesară în jurul nostru de a prelua toate produsele pe care le putem noi face ca să le administreze. Orice produs al nostru trebuie să intre în administrarea unei instituții de profil. A unor spitale, a unor școli. Dacă școlile respective nu au capacitatea administrativă de a prelua și folosi instrumentul respectiv, acolo intervine frustrarea. Și acolo suntem cu instituțiile statului și societatea civilă din românia – care au capacitate foarte, foarte redusă. 

Care-ți sunt cele mai dragi produse? 

monitorizarevot.ro îmi e foate drag. Eram foarte la început, construiam votdiaspora.ro și veneam în contact cu organizațiile care au expertiză pe zona alegerilor. Și toți ne spuneau: uite, noi nu avem deloc capacitatea să monitorizăm alegerile. Pentru că nu avem destui oameni și pentru că totul funcționează pe hârtie. Oamenii completează niște formulare și nu le putem centraliza pe loc. Și într-o zi pe call center, câte telefoane poți primi de la voluntari și să și acționezi, să depui plângeri în așa fel încât să ai un impact? 

Și atunci am venit cu ideea de a digitiza tot procesul. Sistemul a fost implementat prima oară la alegerile din 2016. Ideea ne-a venit în august-septembrie și au urmat săptămâni întregi într-un hub unde aveam spațiu de lucru ca să terminăm până în noiembrie. 

Ăla a fost și punctul care m-a făcut să revin în România. Când am văzut atâție voluntari lucrând zi și noapte doar de la o idee, m-am simțit foarte responsabil. Am simțit că dacă oamenii ăștia fac asta, trebuie să fiu și eu aici cu ei. Unul din voluntarii noștri avea un copil și seara îl aducea soția lui să mănânce împreună cu el, ca să-și mai vadă tatăl, și apoi plecau acasă. Mă simt foarte apropiat de produsul ăsta. 

Pe anul viitor care sunt domeniile la care vă uitați?

Probabil că ne vom uita la poluarea cu deșeuri, la transparență, s-ar putea să ne uităm la jurnaliști, accesul la serviciile de sănătate și la infrastructura pentru societatea civilă. Dar asta e perioada în care hotărâm, să se lege cu ce facem acum. 

Momentan avem în lucru Catalog Politic. În ianuarie o să ieșim cu o parte din el, e un produs de crowdsourcing al efortului de digitizare a declarațiilor de avere. Ce își propune Catalog Politic e să vezi informațiile despre aleși: profilul fiecăruia, ce au făcut în funcție și dosarele penale pe care le au în instanță. Ar trebui să îi dea cetățeanului un insight destul de bun apropo de cine e și ce face. Și depinzând când a intrat în politică, o să ai niște profiluri foarte complexe. Spre exemplu, profilul lui Traian Băsescu, care a trecut prin toate funcțiile posibile: primar, ministru, deputat, senator, europarlamentar și președinte. Doar prim-ministru n-a fost. Și pot să apară date din locuri în care nu te aștepți. Sunt curios dacă o să apară un pattern apropo de băncile în care își țin banii. În ce valută și-i țin? Cam în ce moment din cariera lor încep să își țină banii? Când ai toate informațiile începi să vezi patternuri. Iar din ele decurg investigații pe măsură.