O seară, două lumi. Tudor Chirilă: "Să ne întrebăm cum să rămânem noi în Europa". Dan Puric: "România e un ghetou de muncă forţată"

Valentin Șchiopu

Redactor

Marți seară, două evenimente s-au suprapus parțial la Cluj. La Teatrul Naţional, actorii Tudor Chirilă și Dorina Chiriac au răspuns întrebărilor publicului, cu ocazia Zilei Mondiale a Teatrului. Sala a fost arhiplină.

La Casa de Cultură a Studenților, Dan Puric a susținut conferința „Jertfa Unirii Noastre”, la care taxa de intrare a fost 70 de lei. Toate scaunele au fost ocupate.

Sunt vreo 10 minute de mers pe jos între un loc și celălalt. Am parcurs distanța ca și cum am fi traversat dintr-un sistem solar într-altul.

*

Dorina Chiriac și-a amintit că pe scena clujeană l-a eclipsat, fără să vrea, pe Marcel Iureș, în spectacolul cu „O scrisoare pierdută” regizat de Nicolae Dabija. Ea făcea rolul Cetățeanului turmentat.

Și-a luxat glezna într-o gaură din podea. Pentru a-și elibera piciorul, şi-a lăsat acolo unul dintre tenișii Converse, decizie care a stârnit ilaritate și sentimentul lui Iureș că actrița vrea să-i strice reprezentația.

Provocată de Tudor Chirilă, Dorina Chiriac a declamat o poezie patriotică din anii ’80.

De aici, de la congresul 13, largi porți de măreție se deschid

Iar noi, prin fapte mari, ne vom întrece ca fii ai gloriosului partid…

„Vezi că vremurile alea s-ar putea întoarce”, i-a spus Chirilă.

„Ei, uite că sunt pregătită”.

Cea mai mare teamă a candidaților la Cotroceni. 3 lucruri pe care ar trebui să le înțeleagă viitorul președinte al României despre droguri

Candidații la președinție se feresc să abordeze cu adevărat problema drogurilor și se ascund în spatele unor răspunsuri vagi, deși susțin că înțeleg problema cu care se confruntă România.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Apoi, cei doi au discutat despre condiția actorului, „a cărui închiriere costă mai puțin decât cea a camerei pe ziua de filmare”, despre teatru și film, tentația de a pleca din România, simț civic și îngrijorările unor părinți care vor să le ofere copiilor o educație solidă.

Din public au curs întrebările.

− Ce crezi că-i lipsește teatrului în acest moment, pentru a răspunde tuturor nevoilor emoționale ale oamenilor din ziua de azi?

Tudor Chirilă: Nu-i lipsește nimic, e ok. El mereu traversează niște obstacole care par insurmontabile și cărora le supraviețuiește de fiecare dată.

Adică acum se bate cu Netflix, se bate cu HBOGo, se bate cu Facebook, se bate cu toată lumea, cu Ministerul Culturii, cu politicul, cu orice. Bani nu sunt, actorii nu știu ce declarații să depună.

Totul este dezastru și, totuși, se întâmplă acele momente în care trei oameni se întâlnesc, vine și al patrulea, care se numește regizor, și se naște un spectacol. Iar acel spectacol influențează niște oameni sau le schimbă orizonturile fie și numai pentru o jumătate de oră.

Nu cred că teatrul este rău. În momentul de față îi lipsesc lucrurile concrete, adică sala asta renovată cu câteva milioane de euro, un proces transparent de susținere a teatrului independent, o strategie multi-anuală de țară și de cultură.

Dar, dacă ne gândim la ceea ce avem ca actori în noi și la ceea ce au actorii tineri care se pregătesc să intre în teatru, cred că e ca întotdeauna.

Mă enervează îngrozitor chestia asta că dom’le, dacă au murit ăștia, n-or să se mai nască alții. Asta se spune tot timpul: nu va mai veni generația de aur. Și noi, săracii, ne simțim ca ultimii oamenii.

Gata, s-a dus! Și, totuși, se vorbește că Messi e mai mare ca Maradona. În plus, te vei afla tot timpul pe scenă cu un actor în vârstă. Și asta-i frumusețea teatrului, că anulează granițele dintre generații.

La 14 ani ai o plajă de roluri, te-ai mutat la 25, ai o altă plajă. Sunt roluri pentru toate decadele de vârstă. Teatrul este cel mai important loc unde se predă inutilitatea comparațiilor dintre generații.

− Dacă de mâine n-ați mai fi actori, ce altă meserie ați dori să aveți?

Dorina Chiriac: M-aș face ceva ce are legătură cu natura umană, cu studiul ei. Asta îmi place și la a fi actor. E ceva ce nu se termină, m-aș face psiholog, pedagog, ceva în zona asta.

Sau, uite, visez de foarte multe ori, când nu mai pot de oboseală și când aștept, pe o vreme oribilă, în stația de autobuz, că tare mi-aș dori să fiu chioșcăreasă și să am relații cu publicul când vreau eu.

Să vând o napolitană, să-mi pun un televizoraș mic acolo, să am o aerotermă și o păturică. Să nu trebuiască să mă dau cu capul pentru creație…

Tudor Chirilă: Eu aș vrea să fiu fotograf. Am investit foarte mult în această pasiune, dar n-am tot atâta timp să fotografiez pe cât aș vrea.

Dacă aș învăța destulă tehnică, aș face și o nuntă, și un botez ca să mai pot să mă susțin. Tot o chioșcărie, într-un fel, dar poate că aș reuși și ceva fotografie de artă.

− Ce v-a inspirat să deveniți actori?

Dorina Chiriac: Înainte de a intra la Facultatea de Teatru nu fusesem niciodată la teatru. Practic, am văzut lumină și am intrat. Nu îndrăznisem să visez la asta.

Vin dintr-o familie în care tata era inginer, mama − profesoară de matematică. Crescusem în cartierul Militari din București. Cred că am fost de câteva ori la teatrul de revistă şi mai vedeam la tv ceva în alea câteva ore pe care le aveam. Mai era și teatru radiofonic.

M-am hotărât în mod real să mă fac actriță după anul II de facultate. Mi-am dat seama atunci că-mi place și că îmi e locul cumva acolo. Am intrat a treia, a fost o surpriză, și am rămas, dacă tot am intrat. Anul I a fost deosebit de greu. Nu se făcea ce credeam eu, ce văzusem eu.

Tudor Chirilă: Pe noi ne dezbrăcau în anul I.

Dorina Chiriac: Eu am făcut cu Sanda Manu, pe noi ne îmbrăca. Oamenii se aruncau în cap, făceau diverse lucruri. Nu le găseam utilitatea, credeam că-s la nebuni. Era să pic la finalul anului I.

M-a chemat profesoara și mi-a spus că farmecul nu ține la clasa ei, că nu e îndeajuns. Eu intrasem cântând și dansând. Mi-a spus că n-o să mai am voie să fac asta timp de trei ani.

M-a obligat să joc numai roluri negative, de babe, și ea spunea că face asta pentru a trata ingenuitatea mea.

Tudor Chirilă: În cazul meu, background-ul e diferit. Mama mea este actriță. Eu încă spun că e actriță, deși ea nu prea mai joacă și nu vrea să joace. E și regizor și unul dintre stâlpii Teatrului de Comedie, fiind acolo încă de la înființarea lui, în 1961.

Am fost de la 5 ani pe scenă. Mama și Sanda Toma trăgeau de mine într-o parte și alta în Cercul caucazian de cretă, de Bertolt Brecht.

Am văzut Hamlet-ul lui Tocilescu la vârsta de 10 ani și l-am întrebat pe tata de ce nu e Hamlet Horatio, și invers. Hamlet era Caramitru și mie mi se părea că ar fi trebuit să fie Iureș. Nu mai știu ce mi-a răspuns.

Cred că este vârsta optimă pentru mers la teatru. Spun asta pentru că părinții pot fi total cretini în ziua de azi, adică duc copiii la teatru la 3 ani și după aia se miră că ăia vorbesc, se plictisesc, dorm, cască, se trezesc urlând.

Nu vorbim despre teatru de păpuși aici. Nu-mi doream să fac teatru, dar nici nu știam ce aș putea să fac altceva. Eram total nepasionat. Pasiunea a apărut la finalul anului I de facultate.

Pe noi ne și dezbrăca, ne punea să mergem legați la ochi. Mărturisesc că nu înțelegeam nimic din exercițiile acelea, dar mă gândeam să nu par un bou protestând. Sunt diverse metode, de la Michael Cehov la Stanislavski, și fiecare optează pentru ceea ce crede el de cuviință.

Dacă mă întrebați pe mine, eu cred că mai e și voyeurismul ăsta al profesorilor. Mai vor să vadă și ei o studentă dezbrăcată. Noi ne dezbrăcam în fața unei tăblii.

Ne spuneau ăia: să simți tu cum e să fii dezbrăcat pe o scenă. Am trecut peste chestia asta și n-am mai putut concepe viața fără teatru. Nu vreau să sune arogant, dar m-am apucat de teatru pentru că, la momentul ăla, nu mi se părea că aș fi putut face ceva mai bine decât să învăț niște poezii și să mă prezint la un examen.

Nici vorbă de vreo materie din asta structurată, gen Chimie sau Matematică. Matematica e o formă de artă, categoric, dar n-a fost o formă de artă pe care s-o pot înțelege la momentul acela.

Acum înțeleg, foarte mult, că matematica este artă. Atunci nu, și teatrul mi s-a părut cea mai facilă formă de artă. Am văzut și eu un magazin, mi-a plăcut, și am intrat. M-au inspirat luminile, să știi, și culorile. Era colorat și luminat.

− Există acel rol special la care încă visați sau puneți acel ceva la care visați în fiecare rol?

Dorina Chiriac: N-am avut niciodată un rol în care să mă văd, pentru că e foarte posibil să-l obțin și să fie regizorul greșit. Și atunci aștept întâlnirea.

Oricare ar fi dramaturgia – sigur, cu condiția să fie literatură bună la bază –, ea este pretextul unei întâlniri. Pentru că spectatorul vine să vadă o poveste, vine să vadă o întâlnire, de fapt. Și acolo e provocarea.

Se întâmplă să aibă dimensiune lucrul acela în momentul în care eu mai aflu ceva nou despre mine. Odată ce cineva mă invită pe un drum pe care-l cunosc, îl refuz chiar dacă are toate premisele succesului.

O să-mi iasă ceva arid dacă nu aflu ceva nou. Dacă nu sunt un pic tâmpită, nu iese bine.

Tudor Chirilă: Eu aș vrea s-o văd pe Dorina jucând Lady Macbeth. Cred că ar fi foarte specială. Nu sunt de acord cu o afirmație a Dorinei care spune despre ea că e o actriță de comedie. Se alintă când își spune așa. Eu cred că e o actriță completă, totală.

Una dintre dramele noastre este faptul că suntem distribuiți în niște roluri conform unor așteptări foarte mult fizice. Lady Macbeth trebuie să fie într-un fel, înaltă, suptă la față, cu pomeții găuriți și cu găvanele care să sugereze cumva o legătură mistică cu blestemele de la început.

Or, mie mi se pare că Lady Macbeth trebuie să fie un soi de Elena Udrea, dacă vrei. Adică răul, în ziua de azi, poate fi întruchipat în foarte multe forme.

La fel cum Radu Mazăre poate fi Lopahin (personaj din „Livada de vişini”, de Cehov − n.r.), fără probleme. Însă regizorii caută tot timpul personaje.

Forța de actriță a Dorinei ar fi factorial înmulțită într-un rol ca Lady Machbet, decât să-i dai acum ceva previzibil și facil. Ăsta-i un noroc pe care-l ai în viață sau nu.

Eu l-am avut cu Bocsárdi (regizorul László Bocsárdi – n.r.), la ultimul spectacol de la Teatrul de Comedie, când am primit Tartuffe. Mi s-a părut extraordinar că cineva se gândise la mine pentru un rol la care nici eu nu mă gândisem.

Dorina Chiriac: Și acolo a ieșit ceva foarte puternic, care îl arăta pur și simplu. S-a dus cu totul în direcția aia, care nu-i era familiară. Actorul face asta: atunci când are toate armele, se lasă provocat că despre asta-i vorba.

Când vine ceva nou, te iei la trântă cu lucrul acela și atunci are o forță nemaipomenită. Când am văzut Tartuffe am zis − Mamă, ăsta este actor pentru roluri de anvergură.

Uite, eu am făcut fetița aia la Radu Afrim, la Național. Ei bine, rolul care mi-a fost propus imediat după aceea a fost cel al unui băiețel autist. Am preferat să mă duc în altă zonă, în Îmblânzirea Scorpiei.

− Ce sfaturi le-ați da tinerilor care vor să urmeze cariera de actor? Să rămână aici sau să plece?

Dorina Chiriac: Dacă aveți o școală de teatru în Cluj, și o aveți, rămâneți la școala de teatru din Cluj. Cunosc profesori, studenți de aici, ce a ieșit și iese din școala de teatru de aici. Dacă sunteți din Cluj, rămâneți la Cluj.

Tudor Chirilă: Și mai e o chestie: dacă vorbiți engleză mai bine ca englezii, mergeți. Dacă nu, pentru teatru e foarte greu. Pentru film, e o altă discuție.

Dar, din punctul meu de vedere, dacă vezi că Ursul de Aur de anul acesta vine dintr-o zonă românească sau că filmul lui Netzer, la fel, a venit…

Mie mi se pare mult mai ușor pentru destinul unui actor care vrea să plece, și chiar un actor cunoscut, să încerce să facă ceva aici, mai ales în zona de film, pentru că filmul te scoate afară.

După ce faci un film, găsește un agent, și dacă agentul acela îți mai aduce un film și încă un film, atunci poți vorbi de o carieră internațională. Cum i se întâmplă Anei Ularu, de exemplu. Și Anamaria Marinca s-a lansat după un film românesc.

Suntem într-un moment în care n-ar trebui să ne rugăm și să ne întrebăm cum să facă actorii români să plece, ci ar trebui să ne întrebăm mai mult cum să facem noi să rămânem în Europa.

Pentru că acest posibil destin al actorilor români în Europa se datorează faptului că noi suntem în Europa. Că, dacă nu mai suntem în Europa, se întorc acasă 5 milioane de români și 400 de actori care vor să plece, să zicem, pleacă mult mai greu.

Pe asta ar trebui să ne concentrăm noi, ceilalți, pe când alții se concentrează pe ieșirea din Europa, pentru că le-ar aduce niște beneficii. Nu nouă!

− Ați avut posibilitatea să plecați? De ce ați ales să rămâneți în România?

Dorina Chiriac: Am fost de față la toate clipele pe care le-am trăit și nu am momente de regret. Dar da, era să…, dar n-am simțit nimic că nu am plecat.

Tudor Chirilă: Eu aș fi plecat dacă aș fi putut. Și aș pleca și acum, sincer. Din multele sau puținele mele întâlniri cu oameni de afară, am văzut că există un fel de a gândi al oamenilor care formează media.

Adică nu mari intelectuali, că n-am cunoscut. Felul în care am discutat politică internațională cu producătorul discului nostru, de exemplu.

E o paradigmă de gândire. Noi, aici, suntem într-o perioadă în care trebuie să ne gândim dacă e bine sau nu să fii homosexual, știi. E foarte nasol.

Pe vremea lui Ceaușescu intrai în pușcărie pentru că te nășteai diferit. Acum o să fie un referendum care să ne pună pe noi în situația de a decide dacă homosexualii au sau nu drepturi în țara asta.

Și, atenție, nu fac aici o pledoarie decât pentru a-ți asimila niște valori, când ai intrat într-o combinație.

Pentru că noi am intrat într-o combinație care se numește Europa. Și în combinația asta ni s-a spus așa:

Băi băieți, vedeți că valorile noastre sunt astea: 1, 2, 3, 4, 5… Noi o să vă dăm vouă niște bani, să vă faceți autostrăzi, și voi o să încercați să-i furați. Noi o să vi-i luăm înapoi când o să-i furați, că nu suntem chiar atât de dobitoci.

Când noi am intrat în Europa, lucru pe care l-au făcut chiar ăștia care acuma fac referendumuri contra homosexualilor, că PSD-ul ne-a băgat în Europa, noi am spus da unor valori, unui contract.

Că de-aia Angela Merkel nu poate să spună că nu mai primim migranți, pentru că unul dintre principiile de bază ale Uniunii este libera circulație.

Tu nu poți să predai ceva la tine în țară, și unor oameni care fug de război, printre care să zicem că se strecoară și teroriști, să le spui − Nu mai intrați!

Nemaivorbind de faptul că Germania și-a luat forță de muncă super-ieftină pe faptul că a admis și controlează felul în care vin migranții și iarăși o să facă un salt incredibil față de țările care au ridicat garduri.

Noi aici ne învârtim. Dorința mea de a pleca din țară e legată de posibilitatea de a intra în interacțiune zilnică cu oameni care mă pot ajuta să mă dezvolt mai bine la cap.

Pentru că, dacă mă întâlnesc mereu cu oameni înguști la minte și nu mă ajută să evoluez, atunci mă tâmpesc și eu. Vorbesc despre alte condiții profesionale și despre alte condiții de judecată. Despre logică și de cum se uită lumea la lume, în ziua de azi.

Nu că sunt eu foarte deștept, dar oamenii de la care pot eu să învăț și care pot să schimbe această țară într-o direcție, bună sau rea, dar o schimbare, frate, ca să nu stăm pe loc, înseamnă cam 10%.

Procentul ăsta e valabil dintotdeauna, 10%, motorul. Au fost condiții în care schimbarea s-a produs, dar acum e evident că suntem într-o perioadă de regres. Cum s-o numești altfel, din moment ce Primăria Municipiului București vrea să interzică aplicațiile de taxi? Să sunăm din nou la dispecerat?

Dorina Chiriac: Dacă te cheamă viața în altă parte, trebuie să te duci. Altfel, aș deveni complet nefericită. Aș preda asta mai departe, în sala de spectacole.

Îi spuneam, la un moment dat, unui regizor: Ai dreptul să ceri să se lucreze mai mult, să faci observații, dar n-ai niciun drept să nefericești actorul.

Nu e vorba doar despre regizori aici. Oamenii n-au voie să se nefericească unii pe alții în relațiile sociale. Dacă mă cheamă viața undeva, ar trebui să mă duc. Nu pot preda asta copilului meu. Și mai e și școala, aș pleca pentru școală.

− Filme autobiografice despre Tudor Chirilă și Dorina Chiriac. Pe cine ați alege în distribuție?

Tudor Chirilă: N-aș accepta un film autobiografic nici să mă tai. Pentru că ar trebui să scot din el părțile cele mai mișto sau să apar cu ceva de tipul parental advisory. Un film al vieții mele ar exclude viața mea, de fapt. Iar la Dorina? Pe Ivașcu (actorul George Ivaşcu, noul ministru al Culturii – n.r). Ivașcu travestit nu te-ar ajunge…

Dorina: Acuma? În funcția asta?

− Sunteți cunoscuți și pentru reacțiile voastre în spațiul public, legate de evenimentele politice din România. De ce nu vă urmează și alți artiști exemplul?

Tudor Chirilă: Eu nu pot răspunde la această întrebare. Nu mi-aș putea permite să judec opțiunile nimănui. Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, din concepția colectivă trebuie să dispară nevoia de lider. Noi nu avem nevoie de lideri.

Noi avem nevoie de realizarea individuală a importanței echipei. Nici teatrul nu se face cu lideri, tot despre echipă e vorba. Echipă condusă de un regizor, care are o viziune, dar care nu are chiar tot timpul factorul principal.

De foarte multe ori, soluția rolului tău poate veni de la un coleg, dacă e generos. Așa trebuie văzută și conducerea unei țări. Ne-am obișnuit, de la Ceaușescu încoace, să credem în El Lider Maximo, și asta e o tâmpenie.

Societățile care funcționează funcționează pe principiul echipei. Și dacă există un motiv pentru care merită să pleci afară, este ca să vezi cum, încă de la grădiniță, copiilor li se spune ce înseamnă echipa, nu sunt puși la colț și umiliți pentru că au greșit, nu sunt bătuți, nu sunt tratați cu agresivitate.

Dorina Chiriac: Nu li se spune frecvent că părinții lor sunt tâmpiți.

Tudor Chirilă: Sistemele de educație de afară nu răspund presiunilor părinților. E un sistem care funcționează per se. În lipsa unui sistem de educație, noi avem o grămadă de părinți care se coagulează în grupuri, citesc pe internet și dictează grădinițelor cum să educe copiii.

E total greșit. E a șaptea grădiniță pe care o vizitez în Sectorul 1 din București și mi se spune așa: Nu-i putem scoate pe copii afară iarna, pentru că sunt mai mulți părinți care nu-și doresc acest lucru.

Dacă instituția ar forța, pentru că au dreptul să decidă ce fac în grădinița lor, să-și asume responsabilitatea pentru copiii care ies afară, ar afla că salariile din învățământul preșcolar stau la nivelul maxim dacă prezența în grădinițe e la nivelul maxim.

Amenințarea părinților este că ei își retrag copiii de la grădiniță dacă nu li se îndeplinesc niște condiții.

Mi se pare total incorect. Eu vreau ca fiul meu să stea afară la minus 18 grade. Mi s-a demonstrat că nu răcește. Cu niște ochelari de schi, că bătea vântul, săpa prin Herăstrău niște gropi în zăpadă.

După aceea, seara, părinții se întreabă: Bă, dar de ce-s isterici copiii mei? Păi copiii tăi sunt isterici pentru că, din septembrie până-n mai, ei n-au stat decât în casă. Și că nu i-ai alergat.

Copiii sunt ca niște Husky, trebuie alergați, să tragă sania. Și cunosc și lumea în același timp, și învață să funcționeze ca o echipă, acolo, afară, să facă lucruri împreună.

Dorina Chiriac: Am probat mai multe școli. Componenta umană este esențială în aplicarea oricărui sistem.

Am trecut și prin Montessori, am trecut și prin Waldorf și, după părerea mea, în acele locuri a fost preluată gimnastica, dar nu și filosofia acelor sisteme. Nu a fost asimilată de componenta umană.

În cele din urmă, și aici ne-am și oprit, pentru că trăim în România, fiica mea, Sonia, învață la o școală step by step, care e sistemul folosit în școala finlandeză, școala suedeză.

Am simțit nevoia să-mi salvez copilul. Nu se putea altfel. Sonia a învățat la câteva școli de stat. La un moment dat, a trebuit s-o salvez, pentru că mi-am dat seama că-mi duc copilul de mână la crimă asupra spiritului ei. Și am schimbat.

Tudor Chirilă: Mi-a spus cândva un domn din străinătate: Bă, la noi, în Copenhaga, nu doar sistemul educațional contribuie la creșterea copilului. Ci și șoferul de autobuz, care se dă jos, oprește toate mașinile și dă un exemplu când trec copiii.

Toată societatea contribuie la educarea tuturor copiilor. Cred că educația copiilor noștri ar începe să fie mai bună dacă noi ne-am gândi că nu am avea doar copiii noștri, ci îi avem și pe ai voștri. Iar voi îi aveți și pe ai noștri.

Sună socialist, dar cam asta e treaba, să realizăm că suntem obligați cu toții să-i educăm pe ăștia micii.

Standul lui Dan Puric, de la Casa de Cultură a Studenților din Cluj. Foto: Raul Ștef

Conferința lui Dan Puric a început în timp ce, la Teatrul Național, Dorina Chiriac şi Tudor Chirilă discutau încă cu fanii lor.

Când am intrat în sala Casei de Cultură, vorbitorul tocmai căuta să măsoare „temperatura morală a neamului”.

„Interese politice, interese financiare, interese economice, dar nimeni nu mai are interesul să păstreze ființa națională, nici nu știe ce e aia. Periandru din Corint: trebuie să ai grijă de ființă în totalitatea ei. De la tineret până la cel mai în vârstă.

Trebuie să iei trecutul acestui neam și să fie responsabil de viitor. Omul e acea făptură a cărei misiune este să păzească ființa.

Ce este ființa națională? Este cumva o suită de instituții, de constituții penibile de astăzi, de legi, de politică? Nu, este un șir neîntrerupt de jerte, de conștiințe care au stat oblu în fața istoriei și nu s-au supus ei”.

Apoi, Dan Puric îndreaptă cu degetul arătător înspre fundul sălii. Fotograful se apleacă ca și cum s-ar feri de un proiectil și înaintează cocoşat pe culoarul dintre rânduri, ca să prindă un cadru mai bun.

Maestrul atacă: „Cui jură România astăzi? Alt tron, alte împărății, alte fantome ale istoriei?”.

Continuă șoptit:

„Să jurăm, cum a spus Vasile Goldiș, celei ce nu ne-a trădat: națiunii române. Spune părintele Stăniloae: ce este neamul dacă nu copilul care se uită la tată și își vede strămoșii?”.

Dați-mi astăzi un om politic sau un om de cultură sau un artist sau o ființă care să îngenuncheze. Nu mai îngenunchează nimeni. Ei trebuie să jure la tronuri străine, să se jure la împărății.

Să îngenunchem în fața geniului rasei românești, care și-a găsit în mod firesc mântuirea după veacuri de suferință. E ca un blestem.

Trebuie să spargem granițele astea invizibile dintre noi. Trebuie să ne recucerim pământul sufletesc. Trebuie să transmiteți copiilor, pentru că istoria nu mai poate transmite, istoriile sunt contrafăcute, profesorii sunt siliți să repovestească urât, oribil și contrafăcut această istorie”.

Ţara „degenerată și descumpănită sufletește” va fi reunificată − spune Dan Puric − doar atunci „când veți sta lângă Oprea Miclăuș (ţăran din Săliştea Sibiului, canonizat de Biserica Ortodoxă pentru că a refuzat unirea cu Roma – n.r.) și-i veți spune împărătesei Maria Tereza − «Nu ale împăratului, ci ale satului!». Și satul ăla va deveni România Mare”.

„Spuneți la Washington, la Bruxelles, unde vreți − «Nu ale împăratului, ale satului!» Învățați copiii să spună: ale satului!”.

„Suntem îndepărtați de noi înșine, ca ființă, de copiii noștri”, continuă Dan Puric.

„Se face un furt încet. Fiara despărțirii lucrează încet, este sinistră. Spunea sfântul Ignatie Briancianinov că, în vremurile din urmă, diavolul va face păcate mici, infinitezimale, ca să te obișnuiești cu el.

Nu avem voie să lăsăm țara singură în fața barbarilor civilizați care vin. Îmi aduc aminte de o filmare, când s-a luat Basarabia, că în București, la Universitate, erau toți românii în genunchi și urlau sirenele.

Mai e cineva în genunchi astăzi? Nu!

Pentru că, azi, diavolul anesteziază conștiințe. Îți creează perversități. E cântecul de sirenă cinic și pervers al lumii de azi. Și-a schimbat metodologia”.

Apoi, scoate arsenalul greu împotriva „perversității de degenerare canceroasă a ultimilor 30 de ani”.

„Aici, e aproape letal ce se întâmplă”, avertizează el, după care ridică tonul din nou:

„Ăștia ce fac azi? Când a fost să se ducă la Țebea, la mormântul lui Avram Iancu, s-au dus la Strasbourg? Acolo s-a făcut Unirea, la Strasbourg. Duceți-vă și închinați-vă la tronuri străine! Noi trebuie să ne păzim ființa, să ne refacem ființa națională astăzi.

Generația mea și mai ales generația vârstnică suntem datori să refacem ființa națională. Ăștia micii, rătăciți săracii, unde să se ducă? În școlile care sunt pepiniere de perversitate? În instituțiile de cultură, spații patologice? În instituții de teatru?

La ce abjecții au ajuns pe scenă, în teatrul ridicat, înălțat, artă? Îngrămădiți ca oile la concerte, haotice și bestiale și satanice, îngrămădiți, săracii, duși într-un neant, cum vor fi peste 20-30 de ani?

Biserica, atacată din toate părțile, făcută praf, credința umilită. Știți ce a zis Demostene cu 2.400 de ani înainte? − Atenieni, nu vă lăsați umiliți, nu vă lăsați jigniți, că veți pieri.

Români, strig după 2.400 de ani, de ce vă lăsați jigniți? Să vezi la televizor, cum au spus, că am fost conduși de sifilitici. Că Avram Iancu a fost sifilitic, că Brâncoveanu a fost sifilitic, că mareșalul Antonescu a fost sifilitic, că Eminescu a fost sifilitic.

Și nimeni n-a reacționat. Până când să stăm? Orice insultă de genul ăsta, căreia nu i se dă un răspuns cu demnitate, este o cădere în gol, o prăbușire a noastră înceată, dar sigură, letală.

România Mare s-a pulverizat în mici Românii meschine, mediocre, de nimeni. Fiecare cu România lui”.

Îi aplaudă apoi pe croați, pentru protestul din urmă cu o săptămână care a fost îndreptat împotriva Convenției Consiliului Europei cu privire la prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (Convenția de la Istanbul, adoptată în 2011).

„Zeci de mii de oameni împotriva acestei perversități de la Istanbul. Numai România a semnat-o, în lașitatea și oportunismul ei, ca să ne modifice mental copiii, să ne bage în cap că există nu știu câte sexe, o Sodoma și o Gomora nenorocite. Numai nenorociții ăștia au semnat”.

Imediat, îi felicită pe unguri și pe polonezi.

„Ungurii își fac treaba, polonezii își fac treaba, noi nu ne facem nicio treabă. Cum apărăm jertfa? Vor fi morminte părăsite, în curând. Au murit degeaba.

I-ați văzut pe cei de la Bruxelles sau de altundeva că-și cer iertare pentru tot masacrul care s-a făcut la noi înainte de ’89? La fenomenul Pitești au vrut să schimbe sinea românului.

Uitați că acum o fac, încet, ușor, marșul tăcut prin universități, prin școli, prin demonstrații publice. O fac tăcut, pervers, bine programat. Dar dacă tu te supui la marșul social!

Ăștia mărșăluiesc tot timpul, domnule. Ăștia din comunism intră direct în globalizare, dar nu se opresc din marș. Numai că au schimbat ritmurile și au trecut de la varianta hard la cea soft.

Ne bagă tot puietul ăsta, tot tineretul ăsta, la malaxorul unui cretinism internaționalist. Îi adună în păstrăvării din astea, unde le dau mâncare artificială. Uitați-vă în jurul dumneavoastră!”.

Aplauze furtunoase. Puric își pregătește finalul, o ultimă șarjă, efectul trebuie să fie total.

„Dumneavoastră mă înțelegeți bine. Nu e un discurs împotriva omului occidental, care azi poate suferă mai mult decât noi, pentru că a cunoscut adevăratul comunism.

Ce față de cinism, de bestie istorică care n-are Dumnezeu! Sigur că România e un ghetou de muncă forțată, sigur că e o colonie, pentru că așa au vrut s-o facă.

Dar e și grădina Maicii Domnului. Să fiți foarte atenți, că ei încearcă să anuleze forța mistică a poporului român. Spunea Mitropolitul Nicolae Mladin, minunea aceasta a Bisericii românești, că misticismul nu înseamnă întuneric, ci înseamnă lumină, pentru că este rațiunea superioară omului.

Fără rațiunea asta, spunea el, omul se întoarce la inconștient. Uitați-i astăzi, uitați-i în arta pe care o fac, bestialitățile care se fac în toate domeniile, subconștient, sex, pornografie.

Misticismul este lumina de sus, fără el suntem niște copii care băgăm mâna-n flacără tot timpul. O să mergeți acasă, o să deschideți televizoarele, și o să vedeți ce circ nefast e în continuare, făcut deliberat, diversiuni ca tu să-ți muți centrul de interes.

De ce s-a creat astăzi o teroare ideologică subversivă? De ce a început să-ți fie frică să vorbești de patologii sexuale? Patologiile au devenit drepturi. Inversarea a devenit drept.

Ce mai este drept și ce mai este nedrept în țara asta, în lumea asta? Spiritul acesta de discernământ este un dat creștin, ce este bine și ce este rău. Să nu condamni omul, ci păcatul”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€