"L-am verificat: ăsta-i Moșul!"

În fiecare an, când se apropie Crăciunul, pentru Nicolae Popescu (55 de ani), zis Nicky, începe munca.

Un strop de fard roșu pe nas și în obraji, o dâră de sclipici și un costum roșu, croit special pentru colosul care este, toate acestea îl transformă în personajul de vis al copilăriei – Moș Crăciun.

Spre deosebire de alți Moși însă, Nicky Popescu nu are nevoie de prea mult machiaj, nici de vreo barbă contrafăcută. Când îl vezi îmbrăcat de Ajun, cu sacul în spate și pregătit să împartă cadouri, trebuie să recunoști: el e Moșul.

Într-o zi călduță de decembrie, cu doar câteva zile înainte de noaptea cea mare, îl întâlnim pe Nicky Popescu într-o cafenea. Vrem să aflăm cum a ajuns Moș și ce face când nu e așteptat de copii emoționați.

Cum trăiește Moș Crăciun când nu e Moș Crăciun?

Nicky Popescu intră în cafenea de parcă ar veni la o serbare: intempestiv, gălăgios, teatral – un munte de om care ne privește vioi dindărătul unor ochelari cu lentile rotunde. Poartă un trening gri și o eșarfă roșie, „ca să nu fie deocheat”.

Când facem cunoștință, se prezintă cu emfază: Moș Crăciun. Ne spune că folosește acest nume și când trimite, de pildă, SMS-uri sau când își oferă numărul de telefon.

O ospătăriță sfioasă se înființează în fața Moșului, iar el comandă cu poftă un frappé „cu multă înghețată”. Îi stă gândul și la frișcă „din smântână naturală de văcuță”, dar fata recunoaște, cu jumătate de glas, că nu are decât frișcă vegetală.

„De-aia la tub? La tub nu vreau! Pune multă-nghețată atunci, să compensăm!”

Când sosește comanda, Nicky Popescu soarbe un pic și ne atenționează: frișca vegetală nu e sănătoasă. Mai târziu, avea să insiste: „Vă rog eu frumos, frumos de tot, când o să aveți copii, nu le luați televizor sau tablete și nu le dați dulciuri din comerț! Vă rog frumos!”

Așa aflăm că Moș Crăciun e și gurmand, și gurmet („Diploma de doctorat în bucătărie este cozonacul. Doc-to-rat! Sunt doctor în cozonac.”). Mai e și poliglot, iar când nu îmbracă mantia roșie lucrează – ne spune el, misterios – în „turism internațional”.

Când vine vorba despre studii și profesii, Nicky Popescu spune că le-a făcut pe toate: a lucrat la Institutul de Cercetări pentru Producție Electrotehnică în anii ’80, a cochetat cu teatrul și cu fotografia la începutul anilor ’90, apoi, cum ziceam, s-a apucat de turism.

Ne povestește, cu ochii sclipind, despre culturile de lavandă din sudul Franței și cum visează că se va muta în Cuba sau în Costa Rica.

Până atunci, locuiește singur, dar nu în Laponia, ci în Glina, la 10 kilometri de București. Cu ceva ani în urmă, casa i-a ars și nu i-au mai rămas decât niște cărți, costumul de Moș și lucruri trebuincioase traiului de zi cu zi.

Poate tocmai de asta, amintirile sale despre oceanul de lavandă din apropierea fostei reședințe papale de la Avignon au un halou magic. Parcă ne-ar transporta într-un basm și, parcă, totuși, n-ai vrea să te îndoiești.

Prima dată când i s-a propus să îmbrace costumul roșu s-a întâmplat în 1984. Lucra la Institut, unde se organiza o piesă de Crăciun, dar personajul care urma să îl interpreteze pe Moș lipsea. Atunci, regizoarea i-a plasat lui rolul principal.

I-a plăcut atât de mult, încât, de atunci, aproape în fiecare an, Nicky Popescu este Moș Crăciun. Iar apropiații, chiar dacă îl știau fără barbă și costum alb-roșu, au început să-i dea crezare.

„Că oi avea eu ceva lipsă – nu zic nu, dar să vezi emoția unor prieteni de-o viață, de-o vârstă cu mine, care, în momentul când m-am dus la ei acasă, mă priveau de parcă nu m-ar mai fi văzut niciodată. Pe rând îi luam pe fiecare și îi întrebam: Ai fost cuminte? Stăteau la mine pe genunchi copii, părinți, bunici. Să fi văzut câte o bunică, emoționată, în brațe la Moș Crăciun! Eu am trăit asta…”

Una dintre întâmplările pe care Nicky Popescu și le amintește cu cel mai mare drag este testul bărbii. Cum altfel poți distinge adevăratul Moș de un impostor, dacă nu trăgându-l zdravăn de barbă?

„La un moment dat, la o serbare, vine o gâză din asta la mine – un băiat cu geacă de blugi, cu pleată… Mă prinde de barbă și începe să tragă. Zic: Ce s-a întâmplat, puișor? Stai, că mă doare!

El nu se lasă: Aiurea, e de cauciuc! Nu știu eu că ești coleg cu tata? O să te spun!

Îl iau deoparte: Nu vezi că e pielea mea? Uite, se întinde pielea când tragi! Mă înroșesc, mă doare!

Puștiul, când vede asta, pac, aleargă spre mijlocul scenei și strigă: Băi, l-am verificat! Ăsta-i ăla!„

De altfel, Moșul e foarte categoric când vine vorba despre cei care se machiază excesiv, poartă măști sau își lipesc barbă falsă: împotrivă!

„Eu îmi fac un machiaj ușor, adică puțin roșu pe nas, chestia aia cu sclipici pe față, mai accentuez cu puțin alb. Din momentul ăla, sunt Moș Crăciun. Nu spun 100%, dar peste 90% din oameni, uitându-se la mine, văd cum se emoționează – deci, machiajul meu nu e o chestie grotescă, este între real și ireal. De fapt, așa cum este și povestea Moșului.”

Anul trecut, Nicky Popescu a luat o pauză. Abia se operase și îi era teamă să pornească la drum cu desaga în spate. Nu vrea să vorbească despre boală, dar spune că i-a fost dor de Crăciun.

„Parcă nu eram eu. Mi-a lipsit mai ales expresia acestor oameni, expresia din momentul în care îi simți aici – așază palma pe genunchi, demonstrativ, ca pentru o invitație – și care nu se poate compara cu nimic!”

Anul acesta însă, n-a mai putut sta acasă, parcă îl chema datoria. Așa că a acceptat invitația preotului din Glina și a mers la biserica din comună să le facă o surpriză celor mici.

„Îmi spun copiii: Ești coleg cu tata, știu eu! Copii cu tați mecanici, patiseri, mi-au zis asta. M-am înfoiat la ei de fiecare dată: Eeeeu? Eu, la garaj? Eu, patiserie? Miros eu a rom? Dar a vanilie?„

Când vorbește, Nicky Popescu se înfoaie și se opintește haios, face o grimasă, iar obrajii netezi i se înroșesc de la sine. Chiar dacă e în trening, el e Moș Crăciun. Același efect îl are și asupra copiilor: toți râd, îl ascultă, îi spun poezii și apoi așteaptă să le scoată darurile din desagă.

Pe mulți i-a convins să creadă în Moș Crăciun și nu îi pare rău. A folosit tot soiul de trucuri pentru a le învinge reticența: a învățat, de pildă, să salute în rusă, norvegiană și chineză. Copiii au rămas, de fiecare dată, fascinați: „Moșul ăsta știe toate limbile pământului! El e cel adevărat!”

Ne luăm „la revedere” de la Moș Crăciun și el ne face cu ochiul, întocmai ca sosia lui din reclame: V-am zis, eu sunt Moșul!

„Dacă noi nu mai credem în povești, cum să îi facem pe copii să creadă? Dacă eu nu cred în mine, cum ar putea crede copiii? Poate-o să ziceți – Moșul ăsta e dus cu sorcova -, dar, dacă v-am făcut să intrați un pic în jocul meu, sunt cel mai fericit!”