Jurnalul Foamei

Am primit textul de mai jos de la un cititor. Un om care a avut un loc de muncă bun, într-o companie privată, și un salariu care i-a permis să-și cumpere un apartament în afara Bucureștiului, pe credit.

Poate din cauza crizei, poate din cauza unor alegeri greșite, și-a pierdut slujba, la fel ca alți mii de români.

Timp de un an și ceva, a făcut foamea, la propriu. A aflat ce înseamnă să cobori în miezul durerii, să vezi cât poți duce. Să fii singur, disperat, și să descoperi că, totuși, mai sunt oameni care se gândesc la tine.

S-a agățat, ca de ultimul lucru care-l definea, de păstrarea apartamentului. Ca și cum acest scop îi mai amintea cine este și îl ajuta să rămână om, să se respecte, încă, pe sine.

Luni de zile însă, nu și-a plătit nici rata la credit. Luni de zile, a plătit doar lumina, apa și netul, să mai poată citi și vorbi cu prietenii, să nu înnebunească. A reușit, din fericire, să obțină o refinanțare și să-și salveze casa.

Mi-a spus că trimite acest text cu gândul că, și dacă trăim în secolul XXI, marile încercări sunt aceleași, dintotdeauna: războiul, pierderea celor dragi, lipsa unui acoperiș deasupra capului, foamea. El a cunoscut-o deplin, până la oase, doar pe aceasta.

Încercați să nu-l judecați. Doar citiți și bucurați-vă dacă sunteți sănătoși, dacă sunteți împreună cu cei dragi, dacă aveți ce mânca și în casă e cald. (Mihnea Măruță)

*

Jurnalul Foamei

O vreme, am zis să țin un jurnal. Jurnalul Foamei. Îmi făcea bine să scriu. Fiecare rând era o mușcătură zdravănă dintr-un copan de curcan sau o lingură plină de supă, pe care ți-e frică să n-o verși până o înghiți. În același timp, era și o eliberare. Scriind despre foame, o alungam. Ce-mi puteam dori mai mult?

Dar am renunțat la un moment dat. Se întâmpla la fel în fiecare zi, în fiecare săptămână. Senzația de foame era continuă, iar a scrie un jurnal despre un continuum părea o imposibilitate perfectă.

Am rescris, din frânturile alea și din memoria acelor senzații, rândurile astea. Ghidul fomistului galactic. Cum să reziști un an cu 100 de lei pe săptămână. Nucleul unei serii de conferințe planetare – beat your hunger by writing it. Urmează aceste sfaturi și vei dezvolta o inteligență gastronomico-financiară demnă de un Robinson Crusoe sponsorizat de JP Morgan.

Cu 10 lei, gătești pentru 3 zile.

Porțiile

Când studiezi o caserolă de carne de la supermarket, numeri deja porțiile în gând. Din 3 pulpe ies 6 porții. 6 zile. Bine, de fapt e o iluzie, pentru că bucata de pulpă de sus are puțină carne. O să pui două la o porție. Și rămân cam 4 zile.

Cele mai eficiente sunt spinările de pui. 5 lei kilul. Cu niște roșii zemoase de la piață, busuioc, tarhon și o conopidă, faci un ospăț. E drept că la final strângi un morman de oase și, după două ore, te uiți din nou lung înspre frigider.

În general, caserolele de carne la promoție expiră în trei zile. Hypermarket-urile te anunță, serios, responsabil – ai grijă, răspoimâine nu mai e bună. Haha. Ce glumă. Știi foarte bine că nu mai apucă nici ziua de mâine.

E vital să știi să porționezi. Nici cel mai bun finanțist din corporații nu știe să împartă bugetele mai bine ca un fomist care știe secretul porțiilor.

Cel mai ieftin mănânci în oraș

Rafturile de la Carrefour sunt cel mai bun restaurant pentru oamenii fără bani de mâncare. Mănânci în picioare, e drept, dar, nah, acuma nu faci nazuri.

Te uiți interesat și curios spre rafturile cu veselă și fețe de pernă și scoți discret din coș, cu o mână, copanul de pui. E bine să nu fie chiar scos din cuptor. E și mai bine dacă iei și un pachet de șervețele umede. Doar să nu te ștergi pe bot. Miros groaznic chimicalele alea.

Paradoxal, durează ceva mai mult decât dacă ar trebui să aștepți chelnerul, dar măcar nu-i lași bacșiș. Meniul se bazează foarte mult pe carne, dar poți să treci și la nivelul următor – iei niște furculițe de plastic de acasă și rezolvi și garniturile. Recunosc că nu am încercat, dar nu pare deloc greu.

Mai simpatic e să ai amici sau prietene care gătesc vegetarian. Când te dedai la copane la raft, digeri mai greu lucrurile sofisticate. Îți dorești să ai amici care venerează ciolanul cu fasole, dar mănânci recunoscător și cu simț de răspundere un castron plin cu mâncare de urzici.

Nu refuza nimic de mâncare, bate-te cu toate camerele de luat vederi din hypermarket-uri și nu renunța la visul tau – o masă gratis!

Chifla – cel mai bun prieten al omului

Din păcate, în luptele astea cu foamea apar și victime colaterale. Zacusca de la mama. Făcută cum numai ea știe, din pensia ei de 600 de lei.

Dar după o toamnă și o iarnă cu 20 de borcane, o vreme va trebui să dispară din meniu. Culmea, chiar și mama înțelege.

Nu îți mai fac, mamă, te-nțeleg și pe tine.

Când asediul foamei începe să devină insuportabil, reduta indestructibilă rămâne chifla. Șase pe zi, cu orice la mijloc, e rețeta perfectă de supraviețuire.

Important e să nu fie goale. Trei fire de carne sau o felie transparentă de brânză fac minuni într-o chiflă. O săptămână cu jumătate de kil de brânză și un copan.

Aruncă prejudecățile la gunoi. Ce mâncai în studenție ajunge de nesuportat. Ce credeai că nu te-ajută la nimic devine mâncarea lui Midas.

Ferește-te de mirosurile apetisante!

Anul trecut aveam un job. Banii îmi ajungeau fix să plătesc tot – rate la bănci, facturi. Și cam atât. Rămâneam cu vreo 500. Plus 200 de motorină. Era iarnă și până în București erau niște kilometri. Calculul abonamentelor RATB și metrou și microbuz dădea cam tot acolo.

Preferam să mai pun 50 de lei pe lună să merg cu mașina.

Făceam sandwich-uri dimineața. Cu niște mezeluri de 8 lei rezolvam 4 zile. Nu parizer: are și fomistul demnitatea lui. Într-o zi, pe la 2, au intrat în open space-ul unde lucram niște colegi.

Veniseră cu sacoșele pline de la Mega. Mirosul de pui la rotisor m-a dărâmat mental, pur și simplu, ca-ntr-un knock-out. Ca să nu leșin, am plecat. Le-am zis că am ceva treabă și că rezolv de-acasă ce mai e. Nu aveam nici mașina.

Am plecat pe jos, prin zăpadă, și am plâns până la metrou. Mi-am luat cu ultimii bani trei băscuțe cu brânză. Le-am mâncat cu furie, în metrou. După ce le-am devorat, simțeam că mă preling pe jos. Sindromul post-prandial era în delir. Am adormit acasă, pe canapea, sătul.

Când ți-e foame, fugi de mirosurile înnebunitoare. Fugi și ia-ți ceva de mâncare. Mâncarea ta, din mărunțișul tău.

Prietenii

Unu’ a venit noaptea, avea o cheie de la boxă, că își ținea cauciucurile acolo, și mi-a agățat o sacoșă cu cârnați, slană și palincă. Era iarnă, trecuse cel mai sărac Crăciun din viața mea, cu un kil de carne, patru cârnați și un cozonac oribil de la Carrefour, și nu mai aveam nimic în frigider.

E drept, acum vorbim mai rar, dar pentru asta îi rămân recunoscător toată viața și, dacă vreodată are nevoie de ceva, mă duc și iau și de la Carrefour fără bani. Bine, mă hazardez, acolo poți doar să mănânci. Dar omul merită, a avut suflet și inimă.

Altul a venit în București cu treabă și m-a sunat că trece să mai stăm de vorbă. A umplut cu mâncare o sacoșă mare de la Mega, dintr-alea verzi, și-a sunat la interfon. M-am bucurat mult. Ca atunci când vine câte-o rudă la tine, la azil, sau pe unde îți mai trăiești viața de om amărât. Doar că eu eram la mine acasă. Aveam azilul meu.

O fată a plâns când i-am zis, anul trecut, că am semnat un contract de 1.900 de euro pe lună; după patru luni de sărăcie lucie, era ca și cum aș fi câștigat la loto. N-am câștigat, de fapt, mai nimic.

Ăla care m-a angajat a bătut ulterior palma cu un tip căruia i-a pasat toată divizia unde aveam să lucrez. Clientul meu intern numărul unu devenise tipul ăsta, care m-a dat afară în mai puțin de două săptămâni.

Pentru că muream de foame, am obosit să-i hărțuiesc. Sigur le-aș fi luat niște mii de euro, dar trebuia să mă țin de ei luni și luni de zile. Am zis să mă concentrez pe altceva, să găsesc joburi.

De ziua mea, au venit câțiva prieteni la mine. Cu tot felul de bunătăți, de la piață, de la cofetărie, de la vinărie, de peste tot. A fost nemaipomenit. Doar că a doua zi am făcut atac de panică. Îl simțisem când închisesem ușa în urma lor.

Era 6 dimineața și credeam că o să mor de singurătate în următoarele trei minute. M-am concentrat să uit de acest gând și am început să fac curat. Vreo oră mi-a luat să fac totul lună. Am deschis larg ușile în living și m-am dus în dormitor să dorm.

În patru ore eram în picioare. Aveam o neliniște nelămurită care mă lua din călcâie. După prima ceașcă de cafea m-a luat cu fulgi cu tot. Am ieșit din bloc, am alergat, am numărat din 7 în 7 de la 501 înapoi. Degeaba. Nu reușeam să mă calmez.

Știi ce m-a liniștit? Discuția c-un prieten care-a venit – deși n-avea niciun chef și nici propensiune, cum s-ar zice, către d-astea.

Dar cel mai mult și mai mult mi-a dat putere să merg mai departe altceva. Când am deschis frigiderul, am scos un oftat mare, mare, de ușurare. Sună ca un Labiș prost-modern, da, exact așa, prost și modern – doar că așa a fost, jur.

Aveam frigiderul plin. Ce zic plin, era ticsit. Am mâncat trei săptămâni fără să cumpăr aproape nimic. Apă, pâine și iaurt.

Nu refuza nimic. Nu refuza pe nimeni. Zi „da” cu gura plină.

Pic-pic-pic-urile eficiente

Ai șaptezeci de metri pătrați. Zici că nu-i mult, dar, când afară sunt minus 15 și te uiți la caloriferul eroic care duduie, ți se pare că stai într-o hală.

Dacă știi să-i folosești inerția termică, faci minuni pe factură. Două ore de funcționare, două ore pauză. Seara însă, îl lași să duduie, e singurul lux pe care ți-l permiți. Să nu dârdâi de frig noaptea.

Pic. Pic. Pic. Picpicpicpicpicpic. Pic. Pic. Pic. Așa curge apa când speli o furculiță. La început o clătești. Apoi pui detergent. Și începi să speli cu picpicpipic-uri mai dese.

Aici nu trebuie să faci economie. Dai drumul la greu la picpicpic-uri. Încă două-trei pentru clătire și gata. La lingură e mai ușor. Formele concav-convexe te ajută mult.

Pic-pic-ul merge și la duș, dar la alt debit. Aici e o suprafață mai mare decât la o lingură. Și orice-ar fi, nu trebuie să stai nespălat. E ultima ta redută de om. Cât de încet poți să dai astfel încât să te uzi bine-bine? Nu există o rețetă, credeți-mă.

Dacă dai prea încet, stai cu minutele și simți că n-o sa te speli niciodată. Îți vine să dai tare, să rezolvi mai repede. Dar nu. Răbdarea chinezească e cheia. Suficient de încet încât să curgă eficient și economicos, suficient de tare încât să meargă treaba repede.

Trebuie doar să ai răbdare. Când vine factura de întreținere, te umflă râsul. Un sfert de metru cub de apă rece. Ceva mai mult de jumătate de metru cub de apă caldă. Ce-or crede vecinii despre nespălatul ăsta?

Cum am rezistat

Cum am ajuns aici? Depresie. Disperare. Industria în care activez în colaps. O industrie plină de orgolii, mult show-off, networking. Când n-ai bani nici să ajungi în oraș, te menții mai greu pe afișe.

Sună a Panait Istrati și neo-stângiștii ar intra probabil în fibrilații dac-ar avea un asemenea caz. Moarte corporațiilor. Capitalismul criminal. Inuman.

Nici vorbă. E despre cădere, durere, lipsă de orizonturi, depresie, dezamăgire. Toate te iau strâns în brațe și nu-ți mai dau drumul. Foamea e doar desertul unui astfel de meniu.

Cum am ieșit? Nu știu, dar să vă povestesc la final o întâmplare. Poate ne dă un sens, ne luminează pe toți cu un mic indiciu.

Într-o zi, în toamna trecută, am plecat de-acasă cu toți banii pe care-i mai aveam. Urma să mai primesc câteva sute dintr-un rest de plată, dar, la momentul ăla, erau 40 de lei, cu toții.

Mergeam într-un brainstorming, într-un proiect special. Cu oameni pe care-i știam, din industrie. Entuziasmul și disperarea mă mânau de-acasă.

Înainte să ies pe ușă, am scos portofelul și-am lăsat 10 lei pe un raft. Mai era o duminică la mijloc până luam banii ăia. Și bine-am făcut că i-am lăsat. Am comandat cu toții pizza și, la final, când s-au strâns banii, am rămas fără niciun leu.

Știți cum e, dacă nu ești atent, își iau toți restul și rămâi ca fraierul; nu poți să dai 30 și să iei înapoi 10, bate la ochi. Deși am vrut să-i iau, pe cuvânt. Da’ a fost bună, Belvedere mare de la Fabio. Cei din București știu ce zic.

Ei bine, de-aia am rezistat.

*

P.S. Omul a ieșit la liman. Azi e mai bine, și-a găsit job, dar, când i-am zis că voi publica textul, m-a rugat să adaug acest post scriptum, în care să vă spun că își cumpără, în continuare, spinări de pui cu 5 lei kilul. Ca să nu uite. (M.M.)