"Într-un stat care funcționează, oamenii sunt fericiți și rămân acolo"

„Înainte de 1989, omul știa că, dacă muncește, va câștiga cât să se întrețină. În momentul în care munca nu mai reprezintă o valoare și, deși muncești, nu mai ai ce pune copiilor pe masă, sistemul de valori îți e bulversat.”

Cuvintele de mai sus îi aparțin Simonei Stănescu – o cercetătoare despre care, probabil, nu ați auzit, dar care studiază de ani de zile bunăstarea – mai simplu spus, felul în care statele își fac (sau nu) cetățenii fericiți.

Luna trecută, ea a primit Premiul „Dimitrie Gusti” al Academiei Române pentru lucrarea „Statul bunăstării între supraviețuire, reformă și integrare europeană”, publicată în 2013, la editura ProUniversitaria.

În această carte, Simona Stănescu analizează politicile sociale din România post-decembristă prin prisma conceptului de welfare state, care se referă la asigurarea unei bunăstări colective pentru cetățeni.

„State ale bunăstării” sunt considerate, prin excelență, țările scandinave, dar și Marea Britanie, Germania ori Japonia. Este modelul către care și România a tins după 1989.

În ce măsură a reușit, am vrut să aflăm de la Simona Stănescu, personal.

*

– Ce este, de fapt, statul bunăstării?

– E greu de dat o definiție unică. Ideea statului bunăstării a pornit de la grija față de cetățean, de la ideea furnizării unui nivel minim de trai.

În ultimii ani, asistăm la trecerea de la welfare la workfare: nu mai e responsabilitatea statului să asigure bunăstarea pentru toți cetățenii, ci cetățeanul începe să își asume responsabilitatea prin mijloacele care îi sunt puse la dispoziție.

Statul bunăstării se referă la modul în care implementăm politicile sociale în interesul cetățenilor. Totodată, statul bunăstării nu acoperă doar cetățenii. Sunt multe alte categorii: imigranții, refugiații, apatrizii.

Vedem discuțiile contemporane din Europa (referitoare la criza refugiaților – n.r.). Atunci, statul bunăstării depinde de o serie de factori, nu doar de modul în care este făcut designul politicii sociale.

Un alt element important este sistemul de asistență socială. Practic, sistemul de asistență socială este ultima plasă de siguranță: mai jos de atât nu poți să cazi. Plasa de siguranță este cea care trebuie să te susțină.

Cred că asta e una dintre provocările statului român: de a pune laolaltă preocupările vizavi de sistemul de protecție socială și cele legate de sistemul de asistență socială.

– Ne puteți da un exemplu?

– Da, o confuzie care se face foarte des în România este legată de alocația pentru copii, care este un drept universal, nu un beneficiu de asistență socială.

Numărul de copii din România este considerat ca fiind numărul de beneficiari de asistență socială. Astfel de confuzii au, din păcate, un impact destul de mare asupra politicii sociale din România.

– De ce ați ales această temă de cercetare?

– Cred că subiectul a venit dintr-o inspirație scandinavă. În timpul Masterului de Politici Sociale de la Universitatea din București am avut șansa unei burse Erasmus în Suedia, iar preocuparea pentru politicile sociale, care exista din timpul facultății, a înflorit acolo.

Cum statul bunăstării sociale e la el acasă în Suedia și în Danemarca, a venit mănușă pe preocupările mele. Totodată, a mai existat o bursă doctorală Marie Curie în Danemarca, ceea ce mi-a permis să mă documentez așa cum îmi doream. Așa cum, din păcate, nu reușisem în România. Accesul la date, la baze online, rămâne o provocare aici.

– Și ce ați descoperit?

– Faptul că programele de guvernare adoptate în România după 1990 nu reflectă o viziune strategică în domeniul social.

Totul e reactiv, adoptăm pentru că.

M-a surprins că în programele de guvernare sunt identificate peste 60 de grupuri vulnerabile, și fiecare program de guvernare și-a propus ceva pentru unul dintre aceste grupuri.

Dar nu avem o coerență între programele de guvernare, între obiectivele sociale – așa cum se întâmplă, de exemplu, în alte țări, unde un program de țară merge dincolo de coloratura politică.

Sperăm ca pe viitor să aibă întâietate ideea elaborării unor obiective pe termen lung, cărora să li se subsumeze programele de guvernare.

– Cum ar trebui să fie gândit un asemenea program?

– Programele de guvernare de la noi nu au respectat ce se elaborase până la acel moment. Asta e valabil și pentru sistemul de asistență socială, cu cele două componente – prestații sociale și servicii sociale.

Ideea unui obiectiv social te duce cu gândul la nevoia unui program de țară. Cât timp nu ai fundamente, rămân niște vorbe.

O primă direcție ar fi o diferențiere între ce înseamnă partea socială, în general – educație, ocuparea forței de muncă, sistemul sanitar etc. – și ce înseamnă asistența socială. În România, cele două tind să se confunde.

Tindem să vedem sistemul de asistență socială mult mai cuprinzător decât este în realitate.

Asta poate conduce la pierderea susținerii clasei de mijloc, care nu se mai vede protejată și nu mai înțelege de ce trebuie să contribuie dacă nu i se răspunde la un nivel minimal.

– Care sunt elementele statului bunăstării?

– Sunt mai multe clasificări. Deja sunt foarte multe voci care, dat fiind contextul globalizării, al activității corporațiilor, nu mai vorbesc de statul bunăstării.

A fost o discuție în vogă acum câțiva ani: către ce model tindem? Într-un fel sau altul, discuția începe să se reducă la asigurarea unui trai decent.

E greu să avem direcții comune, dar ele se pot reduce la problematica șomajului, scăderea sărăciei, reducerea abandonului școlar.

Analiza programelor de guvernare și a dinamicii României după 1989 indică faptul că actuala configurație este un răspuns la presiuni internaționale, mai puțin la problemele reale ale țării.

Dincolo de finanțările internaționale, accentul ar trebui să se pună mai mult pe adevăratele noastre probleme, pe tot ce înseamnă provocarea ca stat membru UE.

*

– Este România altfel, din cauza trecutului său comunist?

– Evident că avem elemente comune cu statele postcomuniste. Totuși, evoluția este diferită: România, în comparație cu celelalte state membre, a avut o construcție instituțională mult mai zbuciumată. Instituțiile au avut, de departe, cele mai multe denumiri, adaptări și readaptări.

– Spuneți în carte că măsurile adoptate în primii ani de după 1989 au avut un cost destul de mare pe termen lung. Puteți detalia?

– Referitor la primii ani de după 1990, putem vorbi de eșecul unor politici sociale. S-a adoptat destul de târziu legea șomajului, de pildă. Șomajul era nerecunoscut în ultimii ani din perioada comunistă, deși foarte multe persoane erau deja în șomaj ascuns.

A fost una dintre principalele probleme – faptul că nu s-au luat rapid măsuri față de populația expusă sărăciei, mai ales șomeri. A aruncat aceste segmente de populație într-un cerc vicios al sărăciei.

De asemenea, situația din mediul rural rămâne problematică în special în ce privește educația, protecția persoanelor cu dizabilități, a copiilor, a mamelor singure.

Direcțiile de după 1990 au fost adoptate într-un anumit context – exista un anumit entuziasm vizavi de revoluție. Totuși, România a distribuit altfel resursele întreprinderilor. De pildă, întreprinderile aveau diverse facilități, grădinițe pentru mame și copii. Acestea au dispărut, pur și simplu.

„Costurile sociale ale tranziției au fost: creșterea ratei șomajului, scăderea locurilor de muncă, scăderea nivelului veniturilor, explozia economiei informale ca alternativă de supraviețuire, scăderea valorii prestațiilor sociale, creșterea polarizării și a segregării.”

Extras din cartea Simonei Stănescu – „Statul bunăstării între supraviețuire, reformă și integrare europeană”

*

– De ce credeți că unii români regretă perioada comunistă?

– Cred că românii care în 1989 aveau până în 30-40 de ani s-au adaptat, dar generațiile mai vârstnice, nu. Dacă nu te adaptezi, regreți perioada în care știai regulile jocului.

O a doua explicație este chiar aceasta: cunoașterea regulilor jocului. Faptul că înainte de 1989 cunoșteau regulile jocului le permitea să se adapteze: omul știa că, dacă își face o familie, va primi un apartament, de exemplu. Apoi, știa că, dacă muncește, va câștiga cât să se întrețină.

Din păcate, astăzi, România se confruntă cu o mare pondere a lucrătorilor săraci. În momentul în care munca nu mai reprezintă o valoare și, deși muncești, nu mai ai ce pune copiilor pe masă, sistemul de valori îți e bulversat.

O a treia explicație derivă, probabil, din modul în care a evoluat tot ce înseamnă viață socială în România. Mă bucur că avem întâlnirea de astăzi pentru că, în anii 1990, presa de pe domeniul social a popularizat foarte mult sângele, senzaționalul.

Toate aceste lucruri de proastă calitate otrăvesc conștiința unui popor. Falsele modele bulversează generațiile tinere.

Noi nu avem reale dezbateri în România. Când mergi prin alte state europene și deschizi televizorul, vezi subiecte comune, oameni comuni. Nu înțeleg de ce în România nu discutăm despre situația copiilor mici, a școlarilor, de exemplu.

La ora 12 ești obligată, ca mamă, să iei copilul de la școală. Foarte multe mame se confruntă cu această problemă: ce faci cu copilul după ora 12?

Nu știu de ce noi nu avem dezbateri de acest fel, bazate pe cercetare. Noi, la Institut, suntem surprinși de cât de puțin se ține cont de studiile noastre, de rezultatele noastre, de recomandări.

– Ați discutat cu actori politici, au venit vreodată către dumneavoastră?

– Ruptura dintre mediul academic și decidenții politici s-a agravat în ultimii ani. Își amintesc în momentele electorale, dar, cât timp concluziile studiilor noastre continuă să stea în sertare, avem o reală problemă. Pe de o parte, neutilizarea rezultatelor, iar pe de altă parte, demotivarea cercetătorilor.

Un fenomen care se întâmplă în ultima perioadă este modul în care vin cercetările, de sus în jos. Există rapoarte elaborate la nivel european care nu se mai fac cu cercetătorii din țările respective, și rămâi surprins să vezi anumite concluzii, când știi că situația e diferită.

De exemplu, una dintre direcțiile de stimulare a ocupării locurilor de muncă de către femei este promovarea timpului parțial de muncă. Păi, la cât de mici sunt salariile în România, unde avem deja salariați săraci, a vorbi aici despre timp parțial de muncă este cu totul altceva decât a vorbi despre timp parțial de muncă în Germania!

Ar fi nevoie, deci, de o mai bună corelare a cercetărilor la nivel european cu specificul național.

România are specificul ei, însă ce ne lipsește este acest program de țară, modelul de urmat. Nu e totul să fixezi un obiectiv, trebuie să fie fezabil.

– Către ce ne îndreptăm? Un sistem workfare sau welfare?

– Lucrurile pentru România sunt mixte. Tindem către modelul social-democrat, însă globalizarea conduce către o direcție mai degrabă liberală, în care statul bunăstării se retrage și responsabilitatea se mută pe umerii fiecărei persoane în parte.

– Numărul masiv de români care pleacă din țară e o dovadă a eșecului statului?

– Înainte de a vă răspunde la întrebare, vreau să spun un lucru: trebuie cercetat, de pildă, cine și de ce face copii în România. De ce unii fac doar un copil, de ce nu și pe al doilea.

Femeile, sigur, pun accent pe carieră, amână momentul. Când vine copilul, se pune problema creșterii și îngrijirii lui, plus dinamica vizavi de școală. Câte centre tip afterschool avem? Toate acestea influențează abandonul școlar, dar și educația.

Evaluarea politicilor sociale trebuie discutată după mai mulți indicatori. Cu siguranță, însă, într-un stat care funcționează, oamenii sunt fericiți și rămân acolo.

Mereu va exista migrația, dar în momentul în care pleacă foarte mulți, îți pui semne de întrebare. Nu se pune problema stopării migrației, dar plecarea din disperare este un fenomen îngrijorător.

*

Simona Maria Stănescu (foto) este cercetător științific la Institutul de Cercetare a Calității Vieții – entitate aflată în subordinea Academiei Române. Este doctor în sociologie și deține o diplomă de Master pe tema integrării europene.

A beneficiat de o bursă de studii „Marie Curie” la Universitatea Aalborg din Danemarca și a oferit consultanță în proiecte sociale din țară și din străinătate.