INTERVIU. Medic sirian din România: "Plecările sunt comandate şi finanţate"

Primăvara Arabă a adus Siriei vremuri de teroare. Aproape 250.000 de oameni şi-au pierdut vieţile în cei patru ani şi jumătate trecuţi de la începutul războiului civil. Patru milioane de sirieni şi-au părăsit ţara pentru a-şi găsi refugiu în Turcia, Liban sau Iordania.

Ultimul val de imigranţi sirieni a luat cu asalt Occidentul. I-au întâmpinat garduri de sârmă ghimpată, reacţii vehemente despre pericolul islamizării, dar şi nenumărate dovezi de solidaritate.

Nadim Al-Hajjar (55 de ani) este chirurg de origine siriană şi s-a stabilit în România în 1991. El face o analiză a conflictului dintre trupele loiale regimului autocratic al lui Bashar al-Assad, forţele opoziţiei şi jihadiştii islamişti.

– Domnule Hajjar, există vreo perspectivă de rezolvare a conflictului din Siria?

– Nicio parte, nici cea pro-guvernamentală, nici cea anti-guvernamentală, nu e interesată, în realitate, de drama poporului sirian. Sunt interesate doar de rezolvarea propriilor interese în Siria şi în regiune. Ultimul lucru la care se gândesc este drama poporului.

Putem vorbi de un masacru, lumea stă şi se uită şi se face foarte puţin pentru a se opri această baie de sânge. Mi-e greu să spun asta, dar factorii influenţi în regiune nu se gândesc la drama poporului, ci doar la propriile interese.

– Aţi fost recent în Siria?

– Da, şi am văzut sărăcie, foamete, mizerie, dezordine, lipsa autorităţii statale, cozi interminabile la orice, mai ales la staţiile de petrol. Stai două-trei zile la coadă pentru un plin de benzină. Toată lumea e înarmată, nu mai ştii cine luptă cu cine. E un haos total. Poţi să-ţi pierzi viaţa în orice moment, fără să se intereseze nimeni de tine.

– Mii de sirieni au ales o călătorie riscantă spre Occident. UE discută despre cote de repartizare a refugiaţilor…

– Oamenii pleacă indiferent că sunt din zonele implicate direct în conflict militar sau din zone mai îndepărtate, unde nu mai găsesc soluţii pentru a supravieţui, nu au din ce, nu au cu ce. Discuţia n-ar trebui purtată în zona împărţirii procentuale a emigranţilor între ţările europene.

UE ar trebui să se implice prin influenţele pe care le-ar putea avea asupra factorilor decizionali. SUA şi Turcia, împreună cu Arabia Saudită şi Qatar, formează un pol anti-guvernamental. De cealaltă parte, este guvernul împreună cu aliaţii lui, Iranul, China şi Federaţia Rusă. Responsabilitatea este împărţită în egală măsură.

Niciunul nu e mai bun decât celălalt şi cred că nicio parte nu doreşte o rezolvare radicală a problemei, pentru că acest Stat Islamic nu este altceva decât creaţia unor servicii secrete, cu interes mare în a schimba demografic regiunea.

În Siria e un regim politic fragil, un regim care nu reprezintă majoritatea poporului sirian şi care n-a condus în mod corect ţara. Dar nici alternativa cu care au venit cei care vor să predea omenirii lecţia democraţiei nu e viabilă. Din păcate, factura o plăteşte poporul sirian, cu mult, mult sânge vărsat.

– Cum ar arăta o soluţie reală pentru Siria?

– Trebuie să vii cu o alternativă politică, fără niciun fundament religios, care să nu facă diferenţe între oameni pe criterii etnice sau religioase. Şi, în primul rând, când doreşti să sprijini o schimbare, sprijini opoziţia politică prin diferite mijloace.

În niciun caz prin soluţii militare. Şi în niciun caz prin a pune la dispoziţie unor oameni, a căror mentalitate e o necunoscută pentru tine, tehnică modernă de spionaj, de război. În acest fel distrugi instituţiile statului şi creezi un mediu propice pentru a se forma aceste grupări teroriste.

– Sunteţi un susţinător al regimului Bashar al-Assad?

– Vreau să mă fac bine înţeles. Şi eu am suferit din cauza regimului şi a vieţii politice din Siria. Dar, când e vorba despre ţara mea şi divizarea ei, când e vorba să vezi că se doreşte instaurarea unui regim islamic extremist, indiferent că e sunnit sau şiit, trebuie să te împotriveşti.

Cu asta nu mai pot fi de acord, cu faptul că ai putea fi privit ca un cetăţean de rang inferior, pentru că nu aparţii unei anumite religii. Un cetăţean trebuie să aibă toate drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti. În Siria e un regim totalitar, dar ceea ce se doreşte la ora actuală e instaurarea unui regim mult mai totalitar, a unui rău mult mai mare.

Nu spun că sunt mulţumit cu regimul politic din Siria, dar schimbarea nu poate veni prin violenţă, prin implementarea criteriilor religioase şi extremiste. Schimbarea vine prin a îndemna oamenii să înţeleagă că nu e bine aşa, prin a furniza informaţie, prin a dezvolta o cultură şi o responsabilitate.

– Primăvara arabă în Siria a adus un război civil al cărui sfârşit nu se mai întrevede…

– Primăvara arabă a fost un eşec, începând de la căderea regimului din Tunisia, Egiptul, urmând Siria şi Yemenul. Preţul plătit a fost unul uriaş. În Libia, nici în prezent nu există instituţii statale care să controleze situaţia. Există triburi şi grupări teroriste, pe de o parte, iar pe de altă parte există armata care luptă împotriva unor grupări care, fiecare, reprezintă interesul unei anumite ţări.

În Yemen e la fel, în Siria nu vă mai spun. Dacă s-ar fi gândit cineva într-adevăr la binele poporului sirian, să oprească acest val de migraţie spre Occident şi spre ţările arabe, atunci, în primul rând, ar fi trebuit să reflecteze asupra modului în care au încercat să producă schimbarea: cu arme, cu forţă, cu baie de sânge, fără să înţeleagă, de fapt, cultura acestui popor, a acestei societăţi.

Nu poţi să faci o răsturnare radicală, de pe o zi pe alta, de la un anumit fel de regim politic, aflat la putere de 50 de ani, la un stat democratic, favorizând apariţia extremismului religios. La fel au făcut şi în Irak.

– În ce sens e valabilă comparaţia cu Irakul?

– A căzut dictatorul Saddam Hussein, au început, din anumite interese, să împartă ţara în regiuni, în federaţii, cum au făcut regiunea kurdă, cum încearcă să dividă Irakul în alte două regiuni, una a musulmanilor sunniţi, alta a musulmanilor şiiţi.

Aceste diviziuni nu au venit la întâmplare şi n-au venit că s-a întâmplat un conflict militar între două grupuri cu apartenenţe religioase diferite. A fost o strategie bine gândită, care deserveşte anumite interese şi care a găsit un sol fertil în această regiune, adică o societate care este încă îndoctrinată, fie pe concepţii religioase, fie politice.

Oamenii nu au acea pregătire necesară pentru a se transforma într-un stat democratic fără vărsare de sânge. Repet, dacă se dorea într-adevăr schimbarea regimului Bashar al-Assad, trebuia sprijinită opoziţia politică, trebuiau sprijiniţi oamenii care au suferit din cauza acestui regim.

Nu să implici tot felul de mercenari, aduşi din 80 de ţări să lupte în Siria, şi să favorizeze venirea lor prin a lăsa libere graniţele între Siria şi Turcia, între Siria şi Iordania, între Siria şi Irak. N-au făcut altceva decât să permită crearea acestui Stat Islamic, care este foarte periculos.

– S-a spus că unii refugiaţi plătesc sume destul de importante pentru a ajunge în Europa şi că, în mod normal, n-ar dispune de aceşti bani…

– Gândiţi-vă la aceste plecări în masă din Siria, în fiecare zi pleacă mii de oameni. De unde au aceşti oameni banii necesari pentru a-i plăti pe intermediarii care-i ajută, în momentul în care pentru fiecare persoană se cer între 5.000 şi 10.000 de dolari?

Nu există un cetăţean sirian, la ora actuală, care trăieşte în Siria de la începutul evenimentelor, să deţină posibilitatea să plătească 40.000, 50.000 de dolari , să plece cu familia lui din Siria. Şi aceste plecări sunt comandate, sunt favorizate, finanţate de cineva.

Repet, soluţia nu ţine de împărţirea refugiaţilor. Cel mai bun loc pentru un om este ţara în care s-a născut. Forţele politice influente pot şi trebuie să aducă pacea în Siria.

– De ce s-ar dori dislocarea unei părţi importante din populaţia Siriei prin această finanţare a valului migraţional de care vorbiţi?

– Sunt finanţaţi de cineva. Pe de o parte, cineva are interes de a exercita presiuni asupra Europei, iar pe de altă parte există un foarte mare interes de schimbare demografică în zonă. Sunt foarte convins că realizaţi ce înseamnă pericolul unei schimbări demografice într-o ţară, unde pleacă toţi oamenii între 20 şi 40 de ani şi rămân cei incapabili să plece, din diferite motive, şi cei bătrâni.

Ţara aia nu va mai fi o ţară nici în 50 de ani, nici într-o sută de ani. Această schimbare şi plecare masivă a tinerilor este foarte periculoasă. Gândiţi-vă ce ar însemna plecarea forţei de muncă din România, cea calificată.

O ţară plăteşte foarte mult pentru pregătirea oamenilor, în învăţământul şcolar, universitar, post-universitar. Investeşte în nişte oameni care, în momentul în care sunt gata să producă, pleacă şi dau totul în altă ţară. Se întâmplă şi în România, dar nu în condiţii atât de dramatice. Cred cu tărie că această schimbare demografică pregăteşte terenul pentru împărţirea Siriei. O Sirie divizată, în două-trei state, şi care nu mai ridică niciun fel de probleme, asta se doreşte.

– Cum reacţionaţi în faţa imaginilor din ultimele luni difuzate pe toate canalele media?

– Stau şi mă gândesc cât de incapabilă de compasiune este lumea asta când vine vorba de un popor arab, sirian sau irakian, pentru ca apoi să văd reacţii de solidaritate în cazul altora. E nedrept şi sunt condamnabile actele teroriste, dar şi poporul sirian moare prin acţiunea teroristă, prin faptul că nu se doreşte lupta adevărată împotriva terorismului.

Dacă se dorea cu adevărat să se termine cu Statul Islamic, trebuia sprijinită armata siriană în exterminarea lor. Siria s-a întors cu sute de ani în urmă, nu numai prin faptul că s-a adâncit rana din sufletul fiecărui sirian.

S-a distrus toată infrastructura, forţele politice nu mai sunt auzite. Nu e totuna să spijini o forţă deocamdată legitimă, care reprezintă o ţară, sau o grupare pe care o consideri teroristă. Există un limbaj dublu. Pe de o parte îi consideri terorişti, îi bombardezi, iar pe de altă parte îi ajuţi. În realitate, nu se doreşte rezolvarea crizei. Nu ar fi fost imposibil, şi acum nu ar mai fi fost cazul ca Europa să-şi facă griji din cauza unui episod negru din istoria Siriei.

– Aţi făcut facultatea la Cluj, între 1982 şi 1988, şi apoi aţi revenit în Siria. De ce n-aţi rămas acasă?

– N-am putut avea acces să ajung pe linia universitară, am fost blocat, n-am avut posibilitatea să fac specializarea pe care mi-o doream. Trebuia să fac ceea ce-şi dorea Ministerul Sănătăţii. Nu aveai voie, dacă nu erai membru de partid, dacă nu aparţineai unei anumite categorii de oameni, nu puteai să te realizezi. Trebuia să te mulţumeşti cu un anumit nivel, iar eu aveam pretenţii mult mai mari.

– După ce aţi lucrat un an la o policlină studenţească din Siria aţi plecat în Yemen…

– Da, Yemen, ce mai nebunie am trăit acolo. Eram medic generalist într-un dispensar prins în mijlocul a două sate care se războiau. Au fost condiţii de viaţă foarte dure. Dispensarul era foarte bine dotat, fusese construit de olandezi, însă n-aveam sursă de curent.

Aveam doar un generator pe care-l puteam porni numai două ore pe zi, venea cisterna şi ne aducea apă o dată pe săptămână sau o dată la două săptămâni, şi nu era chiar potabilă. Nu era bună de băut şi s-a adus un aparat de filtrare. M-am întors oricum cu colică renală de acolo, cu litiază renală, după un an jumate de consum de apă cu tot felul de cristale de calciu.

N-aveai cum să-ţi cumperi apă plată sau apă minerală, pentru că distanţa dintre localitatea unde era dispensarul şi cel mai apropiat oraş era de 4 ore de călătorit prin deşert, într-o zonă foarte dificilă. Pe de altă parte, trebuia să mănânci ceea ce-ţi aduceau localnicii de acolo şi nu vă spun condiţiile de igienă precară pe care le trăieşti acolo.

N-ai ce face, ori mori de foame, ori mănânci ce îţi aduc ei. Mergând prin casele lor vedeam că nu puneau prea mare accent pe igienă.

– Cum arăta războiul dintre cele două sate?

– Erau două triburi, din două sate vecine, care se războiau între ele pentru un deal. Dar era un război adevărat, dacă se întâlneau trăgeau unii în alţii. Toată lumea era înarmată. Erau cu pumnalul şi cu automatul la umăr, un semn de bărbăţie pentru ei. Orice copil trecut de 15 ani trebuia să aibă pumnalul şi arma.

În fine, exista convenţia, datorită faptului că dispensarul deservea ambele localităţi, că, dacă se întâlneau acolo, nu exista niciun fel de problemă. Foarte greu, foarte greu, să te înţelegi cu ei, trăiai într-o societate cu totul altfel decât cea cu care eşti obişnuit. Eu am plecat în Europa la vârsta la care începusem să înţeleg viaţa, am văzut ce înseamnă să trăieşti într-o ţară europeană.

Apoi m-am întors într-o lume total diferită. Nu aveam televizor, am improvizat legând un aparat de radio la o baterie de maşină, altfel înnebuneai fără niciun contact cu lumea. Ceea ce mi-a folosit enorm, un an şi patru luni cât am stat acolo, a fost faptul că, după ora 12-1, când rămâneam într-o singurătate absolută, mă apucam să citesc.

Aveam toate cărţile la mine, un geamantan de cărţi, din anul 3 până în anul 6, practic am mai făcut facultatea de medicină încă o dată. A fost de mare folos.

– De ce aţi ales totuşi această experienţă riscantă în Yemen?

– Am plecat în Yemen pentru că, în Siria, angajat la spitalul studenţesc, aveam un salariu care îmi permitea doar să fac naveta de la casa părintească până la serviciu şi să îmi mai cumpăr un sendviş pe zi. Ori eu nu devenisem medic ca să mai fiu tot o povară pe capul părinţilor.

Mă gândeam că, devenind medic, poţi să te ajuţi şi să-ţi ajuţi şi părinţii. Iar acest lucru nu era posibil. Mai mult, după un an de medic în dispensarul studenţesc urma să mă cheme în armată. Dacă se întâmpla asta o mare parte din visul meu s-ar fi năruit.

După doi-trei ani de armată mai poţi reveni să urmezi studii post-universitare şi să dai aceleaşi rezultate? Serviciul militar e obligatoriu, de minimum doi ani dacă ai făcut facultatea în Siria. Dar asta nu înseamnă că serviciul militar durează doar atât. Rămâne de văzut.

Cei chemaţi în urmă cu 5 ani, când a izbucnit nebunia în Siria, sunt încă şi acum în armată. Am plecat din Siria ca să pot face ceea ce mi-am dorit, să devin medic chirurg. Era visul meu din liceu să fac medicină şi chirurgie.

– La începutul anilor ’90 aţi ajuns din nou în România, de data aceasta într-un dispensar comunal din judeţul Bihor…

– Da, în 91-92 şi o parte din 93 am fost angajat pe un contract temporar de muncă în dispensarul Drăgeşti din judeţul Bihor, după care am început rezidenţiatul la Cluj. Am lucrat ca medic generalist, unde a fost foarte bine, chiar dacă pretenţiile mele erau altele şi nu voiam să mă opresc aici, am vrut mereu să fac o specializare chirurgicală.

În activitatea mea de la Drăgeşti am pus la punct un dispensar care înainte nu funcţiona corespunzător. Am creat un registru de urmărire a bolnavilor cronici, un registru de urmărire a gravidelor, a copiilor pentru efectuarea vaccinurilor obligatorii.

M-am implicat, rezultatele au fost pe măsură- După ce am plecat, foarte multă lume m-a sunat să-mi spună că le pare rău…

– Sunteţi stabilit de 25 de ani în România. Vă simţiţi împlinit?

– Am doi băieţi şi o fată, trăiesc o viaţă de familie foarte bună, foarte liniştită, pe plan profesional am reuşit cu multă muncă şi multe sacrificii. N-a venit nimic gratuit, nici nu e corect să obţii lucruri fără să meriţi să le obţii.

Este o mare realizare când eşti apreciat în urma muncii şi eforturilor tale. Am devenit medic primar, pe plan profesional am atins cea mai înaltă treaptă, pe partea universitară am ajuns conferenţiar.

Am avut parte de nişte colegi extraordinari, care niciodată nu m-au făcut să mă simt că provin din altă ţară. Aici nu am decât să mulţumesc în primul rând României, că mi-a oferit această şansă, şi apoi Universităţii de Medicină şi Farmacie, care m-a tratat exact ca pe un cetăţean român, egal cu toţi ceilalţi.

N-am niciun motiv să mă pot plânge că au existat atitudini de un anumit fel. Oamenii care reprezintă pentru mine repere morale şi profesionale m-au privit întotdeauna ca pe un profesionist. Ce nu-mi place este faptul că societatea românească este descompusă.

Toată lumea doreşte o bunăstare înainte de a oferi ceva. Eu, dacă doresc să realizez ceva mai mult, în primul rând trebuie să muncesc mai mult şi să dovedesc că merit. Nu pot avea pretenţii înainte de a munci.

– Ce vă lipseşte cel mai mult din Siria?

– În primul rând, îmi lipsesc bucuria şi fericirea oamenilor pe care le găseam în urmă cu 5-6 ani de fiecare dată când mergeam acasă. Acum văd un popor trist, nu există o familie să nu fi pierdut pe cineva. În loc să mă duc cu foarte mare plăcere şi cu bucurie în suflet, sunt trist şi mă întristează şi mai mult când văd în ce situaţie a ajuns populaţia din Siria.

Sigur, oriunde ai pleca în lumea asta şi oricâte lucruri ai realiza, nu există o mai mare bucurie decât cea de a te reîntoarce la copilărie, la locurile unde ai petrecut foarte mult timp din viaţă, fără griji. Dar, când vezi aceste locuri în suferinţă, durerea e insuportabilă.

– Unde aţi trăit în Siria?

– La Suwayda, în sud. E un fel de reşedinţă de judeţ, în care populaţia majoritară este de druzi, plus un procent important de creştini din Siria, motiv pentru care aceste grupări islamice extremiste nu au prea găsit adeziuni acolo şi au fost respinse categoric.

Din acest punct de vedere e o zonă liniştită, fără foarte multe conflicte armate. La ora actuală populaţia s-a triplat, pentru că foarte multă lume din zonele de conflict s-a refugiat aici. Eu nu sunt musulman, sunt creştin, şi familia mea este creştină.

Am avut foarte mulţi prieteni musulmani, şi creştini, şi druzi. Nu mi-am imaginat vreodată, şi foarte mulţi dintre ei erau oameni cu şcoală, cu cultură, cu carte… Surpriză, de foarte multe ori, indiferent cât de mult pot să înţeleagă lucrurile, când se discutau probleme legate de credinţă şi spuneam că nu e corect să-ţi impui idealurile religioase reacţiile erau dure.

Omul s-a născut liber să-şi aleagă religia cum vrea el. Regimul dictatorial al tatălui lui Bashar a fost mult mai dur. Dar nu te împiedica nimeni să mergi la biserică. Lângă biserică era o moschee, dar nu existau probleme.

– Aţi pierdut pe cineva apropiat în războiul din Siria?

– Am pierdut un văr primar, am mai pierdut un verişor de-al doilea. Nu există o familie să nu fi pierdut pe cineva. Ce vină are un militar? Se duce să-şi facă datoria faţă de patrie, iar după 3-4 luni de instructaj militar îl trimiţi pe frontul de luptă.

Este o victimă sigură pentru cei care toată viaţa lor au fost mercenari şi numai cu asta s-au ocupat. Statul Islamic e format numai din mercenari. Cine i-a antrenat, unde au învăţat tehnicile de luptă? Fie au fost în Al Qaeda, în Afganistan, fie că au fost antrenaţi în Turcia sau în Iordania.

– Cât de periculoasă este pentru Siria ascensiunea Statului Islamic în zonă?

– Orice violenţă, orice crimă este absolut nejustificată, indiferent de scop. Aceşti oameni sunt criminali pentru că te omoară cu sânge rece, te omoară în chinuri, în tortură. Când te prind, eşti un prizioner, ai picat în mâna lor şi eşti lipsit de orice apărare.

În mod normal, după toate tratatele internaţionale, omul trebuie tratat ca un om. N-aţi văzut pilotul iordanian prins în Siria de Statul Islamic? Aţi văzut cum s-a sfârşit povestea? L-au pus într-o cuşcă şi i-au dat foc. L-au ars de viu. Aşa se tratează prizonierii de război?

Acest conflict a putut fi susţinut şi alimentat prin faptul că societatea islamică este foarte înapoiată, indiferent că sunt şiiţii sau sunniţii. Dacă eşti responsabil, dacă eşti un om cult şi ştii să-ţi respecţi semenii, cu ideologiile şi credinţele lor, poţi crede în ce vrei tu. Dar de aici, până la violenţe, crime şi război există o cale lungă.

Nu vreau să spun nimic mai mult pentru că trăim într-o lume incertă. Pleacă oameni în suferinţă, oameni disperaţi, dar sunt la fel de sigur că printre ei se mai infiltrează oameni care pot constitui un pericol.

***

Cine este Nadim Al-Hajjar

1982-1988, Institutul de Medicină şi Farmacie Cluj-Napoca, Facultatea de Medicină

1988-1989, medic generalist, Policlinica studenţească Suwayda, Republica Arabă Siria

1989-1990, medic generalist, Dispensar comunal, Republica Yemen

1991-1993, medic generalist, Dispensar comunal, Drăgeşti, judeţul Bihor

1993-1998, medic rezident chirurg, Clinica Chirurgie III, Cluj-Napoca

1999-2000, doctorand cu frecvenţă, medic specialist chirurg, Clinica Chirurgie III, Cluj-Napoca

2000-2008, medic specialist, din 2002 medic primar chirurg, Clinica Chirurgie III, Cluj-Napoca

• Membru al asociaţiilor profesionale: Membru al Societăţii Române de Chirurgie; Membru al ARCE; Membru al EAES (European Association for Endoscopic Surgery); Membru al EDS (European Digestive Surgery)

• Competenţe / supraspecializări: chirurgie generală, chirurgie laparoscopică, chirurgie hepatică şi transplant hepatic

• Domenii de interes: chirurgie digestivă, chirurgie oncologică