Ilustratorul Radu Oltean: "Am desenat o istorie curățată de orice idei naționaliste"

Radu Oltean este atât de entuziasmat când vorbește despre munca lui încât îl fascinează și pe interlocutor. Ajungi, în mijlocul unei zile reci și ploioase de februarie, când alții discută despre ordonanțe de urgență și căderea inevitabilă a guvernului, să vorbești despre războaiele dacilor cu romanii și cetățile medievale românești ca și când ar fi breaking news. 

Radu Oltean are 50 de ani și este unul dintre cei mai apreciați autori de ilustrație documentară cu subiect istoric. Editura Humanitas i-a editat, de curând, două cărți „Dacia. Războaiele cu romanii. Sarmizegetusa” și volumul al doilea din „Cetăți, castele și alte fortificații din România”.

E o colecție scrisă cu mare îngrijire de un om pasionat de istorie și desen, care de mic copil încerca să reconstituie în minte ruinele pe care le vizita. În capul lui creșteau crenelurile și se arborau steagurile în turnurile cetăților, iar în fața șanțurilor de apărare se desfășurau armatele. O parte din ilustrațiile cărților ne ajută să vizualizăm tocmai niște astfel de momente cheie din epoca voievozilor români. 

Autorul spune că s-a chinuit să scoată în cuvinte puține și curate o istorie care a scăpat de balastul ideologic, care s-a îndepărtat de politică și de mitologia naționalistă și care și-a propus doar să traducă, pentru noi, cititorii obișnuiți, ultimele descoperiri arheologice despre cine suntem, în definitiv. Noi, românii.

– Hai să începem cu trecutul, ha-ha! 

– Despre ce vorbim, adică! (râde)

– Ce s-a întâmplat cu ilustrația istorică din România, după succesul Povestirilor istorice a lui Dumitru Almaș? 

– Erau scrise de el și ilustrate de Valentin Tănase. Au fost un mare succes la vremea lor, le-am iubit și eu. Dar era propagandă pură, iar desenele lui Tănase ziceai că sunt screen shot-uri din filmele lui Sergiu Nicolaescu, ca gândire, concept. Icoane. Nu încercau să iasă din niște clișee deja acceptate, deși multe dintre aceste clișee fuseseră moștenite încă din perioada interbelică. La noi totdeauna istoria a fost…

– Ideologizată?

– Da, a fost istorie-propagandă. Bine, și în Occident a fost un fenomen de acest gen, dar a început să dispară încetișor după al doilea război mondial. 

– Dar e o boală, trebuie să te tratezi de ea… 

– Până în secolul XIX, secolul națiunilor, dă această satisfacție facilă oamenilor să te folosești de istorie pentru a le încânta perspectiva lor asupra trecutului.

Protocronismul la noi a fost o variantă a unui astfel de naționalism, dar și istoria academică a fost etnocentrică, a încercat să nu se discute anumite subiecte care nu aveau legătură, neapărat, cu românismul. 

– Pomeneai perioada interbelică…

– Ilustrația a fost slăbuță la noi, a existat un pictor, Costin Petrescu, care a făcut și frescă de biserică și fresca de la Ateneu cu istoria poporului român. El a fost unul dintre marii artiști ai istoriei, deși era un reprezentant tipic al ideologiei, dar era talentat și chiar a încercat să se documenteze dincolo de clișee.

Fresca de la Ateneu e chiar reprezentativă pentru un curent de gândire, dar e mișto, e frumoasă și valoroasă. Înaintea lui, abia prin secolul al XIX-lea mai sunt. Theodor Aman a mai pictat tablouri inspirate din mitologia națională, solii turci la Vlad Țepeș, Mihai Viteazu la Călugăreni. 

– Dar în comunism, fără să fie o super industrie, ilustrația istorică a fost un vehicul de propagandă...

– Valentin Tănase a încercat un pic și el să se documenteze, niște costume, niște armuri. În rest, în toate cărțile pentru copii, în benzile desenate din Cutezătorii, nu exista niciun interes pentru reconstituiri. Apelau la niște clișee generalizatoare, toate uniformele din toate epocile erau prost înțelese..

– Devenise o ficțiune a istoriei..

– Nu mai avea nicio treabă! Nici nu-i interesa. Pornind de la ideea că istoria era doar propagandă, la fel și iconografia ei nu putea să fie altfel. Bine, au apărut tot felul de imagini monumentale, gen mozaicuri.

Să vezi muzeul din Adamclisi, din Dobrogea, e un mozaic din ăsta foarte hieratic, cu daci, romani, sau în Hațeg sau Orăștie, nu mai știu, e o frescă din asta referitoare la daci, dar are ceva din arta asta de tradiție stalinisto-fascistă, expresii bizantino… a fost un stil foarte răspândit prin anii ‘70- ‘80, am mai văzut și prin Bulgaria.

Deci, la noi, nu putem spune că există o tradiție a ilustrației istorice. Nu pun aici grafica de care se foloseau arheologii în publicarea materialelor lor, dar nici pentru reconstituirile monumentelor de arhitectură nu prea a existat interes și prea multe încercări.

În ultimii 50 de ani, nu cred că mai mult de 3-4 monumente s-a încercat să fie reconstituite grafic, cu aspectul lor original. A încercat un arheologul Alexandru Suceveanu cu cetatea de la Sucidava, am mai văzut ceva cu cetatea Neamțului. Eu am făcut și reconstituiri de monumente medievale. 

– E ca și când n-ai vrea să împărtășești cu ceilalți informațiile pe care le-ai descoperit…

– Arheologii și istoricii sunt niște puriști atât de mari încât li se părea că orice speculație, orice încercare de reconstituire devine non-științifică. Și asta e absurd, fiindcă dacă te bazezi temeinic pe cercetare, n-are cum să fie fantezie.

Plus că în străinătate există chestia asta din secolul al XIX-lea, am văzut reconstituiri germane de temple antice, egiptene foarte solid făcute, pornind doar de la niște ruine.

La noi e o frică, dar și o formă de incompetență și lipsă de interes, vorbesc de grafica academică, de cercetare, știi? Pe mine m-a preocupat să văd ce s-a mai făcut înaintea mea, să mă mai inspir, mi-a lipsit să văd și a trebuit să apelez mereu la izvoare de epocă.

Am reconstituit în cartea asta, „Cetăți și Castele”, volumul doi, secolul XVI, două cetăți foarte importante, una e chiar aici lângă Cluj și despre care puțină lume știe că a fost prima cetate de tip renaștere italiană, Castelul de la Gherla, care de două sute de ani e pușcărie, dar cu încă două sute de ani înainte, era o cetate foarte puternică cu 4+1 izolat bastioane, foarte interesant. 

– Și de unde ai luat datele?

– S-au păstrat foarte multe planuri făcute de austrieci și după 1690 făcute de unguri. Până atunci a fost o cazarmă, a fost un punct militar cu fortificații. Au fost publicate foarte multe online, atât la Viena, cât și la Budapesta sunt arhivele Muzeului Militar și alte arhive militare, sunt scanate și puse la liber.

Și astea chiar te ajută enorm.

Am mai reconstituit, iarăși o premieră, Castelul de la Hârșova, pe malul Dunării, în Dobrogea. Foarte mulți au asociat acest castel ca fiind o fostă cetate romană și-l numeau Carsium. Dar ăsta nu a fost cetatea romană, ei au fost acolo, dar sunt sub nivelul actualei construcții.

Hârșova a fost ridicat de otomani. A fost o provocare să îl reconstitui. Am fost cu un prieten, am făcut poze cu drona, erau puține planuri făcute de arheologi.

Dar am avut noroc că un amic a scotocit în arhivele militare de la Moscova, fiindcă rușii au purtat niște bătălii prin Dobrogea prin secolul XVIII și arhitecții militari au tot făcut planuri de fortificații.

Le făceau și de la distanță, cu spioni, nu era doar plan văzut de sus, ci și din văzul păsării, cum s-ar spune, vedere oblică. Sunt foarte interesante și m-au ajutat mult. 

Revenind la arta asta pe care o fac eu… măi, e o nișă foarte îngustă. Trebuie să fii foarte pasionat. Mie mi-au plăcut chestiile astea, am combinat plăcerea de a desena cu plăcerea istoriei și nu m-am limitat doar la monumente, am făcut și costum și scene de luptă, echipament militar, îmi plac astea de mor, ca unui băiețel!

– Dar când ai descoperit că te preocupă acest domeniu?

– Păi, ruinele și cetățile îmi plac de când eram mic și mergeam la muzeul militar. În anii ’90, am început să umblu prin Ardeal și am redescoperit bisericile fortificate ale sașilor, care erau un patrimoniu total necunoscut.

Și nu fuseseră deloc promovate de statul comunist, fiindcă erau prea neromânești. Și mi-am propus să fac o carte pe subiectul ăsta și în ideea asta am foarte multe schițe, făcute și la fața locului, am niște caiete, mi le imaginam văzute de sus, aerian. Pe urmă, mi-am propus să nu mă opresc la chestia asta și am început să desenez o istorie ilustrată a României.

Prin 1997 am absolvit facultatea și până prin 2000 cred că am făcut vreo 50 de desene, inspirate, mai ales din antichitate, că așa începusem, dar pornind din neolitic, cu epoca bronzului. 

 – Cum umpli golurile despre istoria veche, pentru care nu există izvoare certe, cât de mult te ajută să îți imaginezi, ca să poți reda pe hârtie, niște contexte, narațiuni despre cotidiană, deci nu detaliile tehnice...

– Încerc să îmi construiesc în minte niște imagini, ca un fel de film. Adun informații vizuale din multe surse. Mă gândesc că viața în neolitic sau în antichitate nu putea să fie profund diferită de viața de la țară dintr-un sat sărăcăcios din zilele noastre, de la munte sau de la câmpie.

În general relieful, geografia produce un anumit tip de viață, care nu este diferită de la un secol la altul, fiindcă schimbările profunde sunt în viața urbană. Asta nu înseamnă că sunt protocronist și-mi imaginez că țăranii de-acum trăiesc ca dacii, dar anumite elemente, mă pot ajuta măcar vizual.

Niște oameni care au picioarele goale în noroi și cultivă grâu din zilele noastre, amărâți, n-au cum să fie diferiți de unii de acum 3000 de ani, care săpau cu niște unelte de piatră, ca să pună niște semințe. Am văzut case făcute din structură de nuiele, acoperite cu chirpici, care sunt aproape identice cu cele din neolitic, prin Dobrogea, prin sudul Moldovei.

Știi cum sunt? Exact ca alea, doar planul diferă. Fac apel la chestii vizuale. Cu lumea romană e mai simplu. Asta are legătură și cu talentul meu, că reușesc să îmi construiesc niște imagini vizuale credibile și mă laud cu asta. Dar îmi schimb imaginile de la un an la altul, cu cât acumulez mai multe, cu atât văd mai în profunzime.

– Cât de greu e să ieși din clișee, atunci când documentezi dacii? Că pe daci există un fel de monopol mitologico-funariot și tot discursul despre ei merge în partea aia?

– Pur și simplu trebuie să studiezi cum trăiau și alte neamuri contemporane cu ei. Dacii din epoca Burebista, Decebal, erau destul de apropiați de celți. Ei țin de cultura La Tène.

Sunt niște traci celtizați dacii din epoca clasică. Pe urmă au evoluat într-o cultură specifică, dar modul de viață și o grămadă de elemente culturale țin de o cultură celtică, dar care e specifică, la rândul ei, Balcanilor, teorii care au fost dezvoltate și discutate mai nou, în ultimii ani.

Chiar un arheolog clujean, Aurel Rustoiu, este cel care a popularizat istoria celților în Transilvania. Toate au legătură. Celții au venit în zona asta prin secolul III și au bulversat mult culturile locale și din Balcani și din Carpați, au schimbat mult. 

Dacii de după secolul III nu mai au aproape nimic în comun cu geții care trăiau în zona Dunării înainte. Să folosești astăzi sintagma cu geto-dacii… geții aveau un tip de cultură, dacii au fost alt trib, nu poți să asociezi niște informații despre o anumită zonă geografică din secolul V, să o pui în cârca unora care au trăit 500 de ani mai târziu într-o cu totul altă zonă geografică.

E ca și când ai spune că românii de astăzi trăiau la fel și aveau aceleași idei ca ăia din vremea lui Mihai Viteazu, fiindcă față de geții de care vorbea Herodot, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, geții din epoca lui Decebal sunt despărțiți de 500 de ani și de sute de km distanță. 

– E greu să vedem aceste nuanțe, fiindcă toți am învățat aceeași istorie ’80-istă, care a pedalat pe moștenirea dacilor, până să o transforme într-o mitologie în toată regula...

– Ca să înțelegi toată chestia trebuie să te ridici mai sus, așa, ca și când ai pleca de la nivelul solului, din România, suficient de sus încât să privești cum se desfășurau lucrurile la o scară mai mare și să ignori granițele din zilele noastre. Ca să înțelegi cum a fost, trebuie să discuți arheologic ceea ce se întâmpla și pe teritoriul Bulgariei și al Serbiei și Ungariei și Ucrainei, că ei habar n-aveau ce frontiere vor fi peste 2500 de ani.

La noi foarte multă arheologie s-a făcut enclavizat așa, închisă între granițele noastre. Uite, cel mai bun exemplu este Dobrogea, care geografic ține de Balcani oarecum, e la dreapta Dunării, dar ea e întreruptă de o graniță, în Bulgaria, care nu are legătură cu geografia.

Dunărea ar fi putut să fie o graniță naturală. Ei, mulți arheologi români au discutat Dobrogea cu cei de pe teritoriul României, ignorând relația cu cei de pe teritoriul Bulgariei, cu care ar fi fost mult mai normal să îi pună în context, vorbesc de Antichitate.

Doar așa ca să păstreze dimensiunea asta națională. Istoria este prezentată doar ca propagandă, care trebuie să promoveze patriotismul și de ce să o poluezi cu idei despre geții de pe teritoriul Bulgariei, că asta deja e încurcătură! 

– Cum te descurci cu dacopații? 

– Destul de prost. Am impresia că în ultimii zece ani s-au mai și împuținat. Epoca lor de glorie a fost la sfârșitul anilor ‘90, început de 2000, când chiar nu existau alternative la informația care li se livra și chiar și oameni de bună credință erau fascinați de unele teorii, care păreau așa… foarte impresionante.

Ei preluaseră și narativul ăsta: istoricii oficiali ne mint, că minimalizează adevărata valoare și glorie a dacilor. Nu mai era decât un pas pentru a ajunge în zona de conspiraționism…

– Cu tunelul din Bucegi… 

– Știi care-i povestea cu tunelul din Bucegi? Au fost niște romane de aventuri scrise de Pavel Coruț în anii ‘90 în care a creat o lume din asta, dacică, dar și fantasy și au avut foarte mare succes.

Și, pentru mulți cu mintea mai fragilă ele au devenit realitate și au fost luate de bune. Și așa au apărut tunelurile de sub Carpați. Deși apăruseră în romane de ficțiune! E ca și cum ai crede că filmul Star Wars e film documentar și Darth Vader chiar există undeva, dar e departe. What?!

Bine, dacopații mai sobri se folosesc de cartea aceea, „Dacia preistorică” a lui Nicolae Densușianu, care a fost publicată post-mortem. El n-a avut curajul s-o publice.

E o epocă în care încercau românii să-și găsească niște trecuturi miraculoase. El a mers într-o direcție, abuzând de niște idei, deși n-a fost unic în Europa.

El spune acolo că acolo că o grămadă de sfincși și de stânci naturale de tip babă, cioplite de vânturi și ploi sunt de fapt niște construcții megalitice ale unor popoare care au trăit cu mii de ani în urmă, pelasgi și că erau și uriași și au cucerit tot pământul. Densușianu a venit cu ideea unei limbi unice, care s-a răspândit, pe urmă, în toată lumea. 

Mulți dintre dacopați nici nu mai știu de unde a plecat toată această mitologie, nici nu l-au citit pe Densușianu, dar a intrat așa în legendă, în folclor, se știe…  

Mulți dintre ei îmi reproșau, eu care mă luptam, alături de alți tipi, care încercau să îi mai lumineze, să îi tempereze, să încerce să gândească cu mintea lor, îmi reproșau, ziceam, bine, recomandă-mi tu biografie, niște cărți pe care să le citesc și în care să găsesc o istorie curată. Și mi-am dat seama că n-aveai ce să le dai oamenilor.

Și așa m-am hotărât eu la un moment dat să încep cu o carte despre războaiele romanilor. Am vrut să scriu un volum, dar fiindcă am găsit foarte mult material și n-am vrut să renunț, am împărțit în două și volumul al doilea… tot trag de mine să îl termin și nu găsesc timp.

A fost reeditat, între timp, primul volum, dar toată lumea îl așteaptă și pe al doilea. Mi-e cam ciudă. Strânsesem material frumos. Ilustrația o să-mi ia foarte mult timp. De ce am vrut să le și scriu, eu fiind ilustrator? Că nu aveam cu cine să colaborez, cu un istoric sau arheolog profesionist.

Ei, în primul rând, au un limbaj foarte academic și ok să fie așa, dar eu voiam să fie mai accesibil. Am studiat foarte mult biografia subiectului și am stors cuvinte puține și curate. 

– Dar istoriografia romană n-a influențat modul excepțional în care am ajuns să îi vedem pe daci? La Roma trebuia să te fălești că ai subjugat un popor foarte dificil de învins…

– Când au avut loc cele două războaie dacice, dacii erau deja de vreo 100 de ani un popor foarte războinic. În epoca mai timpurie, pe vremea lui Burebista, chiar începuseră să devină un pericol pentru romani.

E adevărat că în vremea lui Decebal, nu mai erau chiar așa. Tot erau, încă, se pare, un motiv de stres pentru romanii care ajunseseră la Dunăre și voiau să își consolideze frontiera. Încă sunt disputate motivele pentru care au pornit războaiele, fiindcă a fost un efort logistic foarte mare și cu câștiguri nu foarte însemnate.

Dar, în momentul acela nu mai erau un popor chiar așa barbar și de neluat în seamă. Aveau un cult al războiului. Multe lupte s-au dat pe teritoriul Transilvaniei și în zona muntoasă, relieful, deci, nu i-a ajutat pe romani.

Eu nu sunt adeptul localizării întregului război pe teritoriul cetăților din Munții Orăștiei. Cred că a fost întins. S-au găsit castre de marș și în Carpații de Curbură, mai ales că acolo trecătoarea ducea înspre un centru de putere dacică diferit de cel din Munții Orăștiei, zona Covasnei, Cetatea Zânelor e cea mai cunoscută.

– Ce spoilere poți da din „Dacia. Războaiele cu romanii. Sarmizegetusa”, acest prim volum al cărții? 

– Stai puțin… sunt foarte multe detalii care prezintă strategia de invazie a Daciei de către romani. Am un istoric scurt al conflictelor dintre daci și romani încă din vremea lui Augustus, anul I. Că au fost mai multe campanii dincolo de Dunăre.

Una din cele mai dure a fost când romanii au făcut o mutare de populație, de la nordul Dunării, la dreapta fluviului. S-au dus și au obligat comunitățile de oameni și au format o zonă nelocuită la nordul Dunării, ca un fel de zonă tampon.

Asta a fost prin anul X, după Cristos. Și asta era deja cu vreo 90 de ani înainte de Decebal. Mai fac o prezentare pe cultura dacilor din zona Munților Orăștiei, insistând pe faimoasele cetăți de-acolo, dar le-am discutat, iarăși, curățate de orice idei naționaliste, încercând să propun și niște reconstituiri grafice ale unor așezări.

Nu a apărut aproape nicăieri în cultura de popularizare a istoriei dacilor cum arăta așezarea de la Sarmizegetusa, care de fapt e un deal, un fel de orășel de munte, cu case construite pe sute de terase, îndreptate artificial de-a lungul dealului întreg.

Am insistat pe industria fierului din zona asta, e o zonă bogată în minereu de fier, părea să fie o industrie foarte solidă, fiindcă s-au și găsit numeroase ateliere de fierărie care produceau foarte mult. Am un capitol gras despre desfășurarea primului război dacic.

Am făcut niște fotografii bune Columnei lui Traian, fiindcă în lucrările mai vechi, fotografiile erau făcute cu lumină frontală, în care reliefurile se estompează, se vedeau prost. Am lucrat pe reconstituiri ale direcțiilor de atac și a castrelor de marș de pe vârful munților.

Sunt niște monumente foarte puțin cunoscute. Romanii, când au mărșăluit, n-au mers pe văi, ci în epocă se mergea foarte mult pe drumurile de plai, care erau mai comode și mai sigure.

Văile n-aveau drumuri, erau doar tăiate de râuri, împădurite și aproape impracticabile. În schimb, poienile de pe crestele munților erau foarte la îndemână. Romanii așa au avansat. 

La Porțile de Fier, Traian a săpat niște canale prin lunca Dunării, de pe malul sârbesc, ca să ocolească niște stânci, care erau în mijlocul apei, așa zisele cataractele Dunării, acum e acolo barajul de la Porțile de Fier.

Dar, înainte, aceste stânci nu permiteau navigația. Romanii au făcut prin lunca îngustă un canal, care le ocoleau și astfel bărcile lor au putut fi trase în aval. Sunt niște chestii faine, zic io.