Răzvan Supuran - Hârtier

În urmă cu 10 ani, Răzvan Supuran a decis să își recapete viața.

Terminase filosofie, era reporter ProTv în București și, sătul de urâțenia despre care trebuia să vorbească zilnic, pentru Știrile de la ora 19, a întors spatele „sistemului”.

Astăzi, Răzvan are 38 de ani și se recomandă simplu: hârtier.

Capitolul I. Revolta

Într-o dimineață senină de decembrie, Răzvan Supuran ne întâmpină în atelierul său de la Muzeul Țăranului Român (MȚR), într-un subsol în care petrece până la 16 ore pe zi.

E un bărbat înalt, îmbrăcat în hanorac, cu o voce molcomă și o barbă mare și sură care-l face să pară mai bătrân.

Un pustnic în mijlocul metropolei.

Ne așezăm la o masă din lemn și gazda ne îmbie cu o cafea caldă, servită în căni din ceramică. În dreapta mesei, mai multe lămpi din hârtie răspândesc arome florale.

Aromele sunt degajate chiar de hârtia din care Răzvan a confecționat lămpile. Dacă te apropii un pic, poți să vezi fragmentele de petale conservate în celuloză.

Pe podeaua atelierului sunt câteva mulaje: hârtie care a îmbrăcat forma unei mâini ori a unui chip.

Pe rafturi, sute de feluri de hârtie lucrată manual au devenit ilustrate, fotografii, cărți, printre care și o ediție a Mioriței, dar și exemplare din publicația Mețeriașii, pe care Răzvan a confecționat-o până de curând pentru Muzeul în care a ajuns să viețuiască precum Iona în burta balenei.

Cum s-a transformat Răzvan Supuran din jurnalist în meșteșugar? Și cum a ajuns să stăpânească una dintre cele mai rare meserii din lume?

*

Povestea a început cam după alegerile din 2004. Sau poate ceva mai devreme. Nici el nu știe exact.

Născut în Țara Moților, la Brad, Răzvan Supuran a studiat Filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai”. S-a apucat de presă din studenție, ca reporter la săptămânalul Clujeanul, care făcea parte din trustul MediaPro.

Ținea o rubrică foarte curajoasă – Incognito, pentru care, număr de număr, se deghiza, își asuma tot felul de identități și regiza momente ieșite din comun pentru a studia reacțiile oamenilor.

Îl acompania, de la distanță, un fotoreporter, iar rezultatul muncii lor era o pagină ca o poveste în imagini. Rubrica ajunsese atât de cunoscută printre clujeni, încât, uneori, oamenii de pe stradă îl ghiceau pe „ăla de la Incognito” înainte ca jocul să înceapă.

În acea perioadă, întâmplător, a ajuns în atelierul meșterului hârtier Laci Mathias. Acolo a descoperit lumea hârtiei lucrate manual.

La vremea respectivă însă, a zăbovit doar câteva săptămâni în atelierul lui Mathias: prea puțin pentru a începe să confecționeze el însuși hârtie, dar destul cât să înceapă să viseze.

„N-am făcut nicio hârtie cu mâna mea. Lucram la o presă – strângeam la ea până o lua naiba! A fost primul contact cu lumea asta. Îți dai seama, mno, l-am văzut pe Laci tipărind, făcând cărți, caiete. Și mi-a rămas asta în cap: mă gândeam ce cărți aș face eu.”

După facultate, Răzvan s-a mutat la București. Îi mersese faima că e curajos, astfel că a rămas în trustul MediaPro: ProTv l-a luat în echipa de la Știri.

Deși spune că i-a plăcut meseria de reporter și că a trăit o perioadă faină, el recunoaște că se împăca greu cu editorii.

Era nemulțumit mai ales când, după zile întregi de umblat prin țară pentru un subiect, în materialul care ajungea să fie transmis pe post rămâneau doar câteva minute. Se simțea cenzurat.

Mai târziu, când ne-a arătat tiparul său, vorbind pasionat despre Johannes Gutenberg, avea să pomenească din nou despre cenzură: „Odată cu tiparul a apărut și cenzura.”

În 2004, când a decis să demisioneze din ProTv, jurnalistul Răzvan Supuran trecea printr-o perioadă grea. România era în forfota campaniei electorale, iar presiunile politice asupra redacțiilor erau uriașe.

El nu se temea de subiectele riscante, dar unul dintre materiale îi pusese viața în pericol.

„Mă urmărea o bandă de țigani, iar cei de la ProTv țineau bodyguarzi cu turele la blocul meu. Eram în 2004, la alegeri. Țiganii ăia erau contrabandiști și traficanți. Taman în vara aia sechestraseră niște oameni în București. I-am prins, i-am filmat. Mă urmăreau pe stradă. Efectiv am stat vreo jumătate de an destul de închis în casă din cauza asta. Nu știam ce să fac, eram sătul de urâțenia lumii.”

Atunci, primul său gând a fost să plece în munți și să fie sihastru. Totuși, ideea care nu îi dădea pace era să rămână în București, dar fără a mai face parte din „sistem”.

„Am zis: Ok, rămân, dar ce fac? Job nu mai vreau. Business? Nu am gustul banului.”

Și-a amintit de experiența de la Cluj și, încet-încet, a început să facă hârtie în balconul garsonierei în care locuia. Hârtie pură, originară, ieșită din mâna lui. Cu o sită și o cadă.

Doi ani a făcut Răzvan Supuran hârtie de unul singur, în balcon. Uneori, mai mergea la târguri pentru câte-o demonstrație, dar oamenii nu pricepeau ce le arată el acolo.

„Mă întrebau – Ce e asta, sugativă? Faci sugativă? De ce faci sugativă? Acum, întrebarea s-a schimbat: Hârtie manuală? La ce folosește?„

Capitolul II. Visul

În perioada în care producea hârtie pe balcon, n-a vândut nimic. De multe ori, nu avea ce mânca. Nu s-a descurajat însă. Câțiva prieteni i-au făcut rost de primul atelier: un spațiu închiriat cu 100 de euro de la un mecanic auto.

„Alegerea asta a fost rațională, de a face ceva pentru a fi în urban, și cât de cât independent. Aș putea fi măturător, instalator, dar nu am ideea asta, că eu îs hârtier.

Am ales să rămân aici, să fac ceva într-o libertate utilă. Au fost luni de zile în care nu aveam nimic de lucru, dar mă trezeam cu câte o bătrânică la ușă – Uite, ți-am adus cărțile astea, să le folosești! Restul n-a mai contat, că au fost bani sau n-au fost bani.”

La un moment dat, a fost căutat de reprezentanții unei edituri. I-au propus ca, pe cheltuiala lor și în spațiul lor, să confecționeze serii de cărți pe hârtie manuală.

A acceptat, dar nu a rezistat decât 6 luni. Editura ar fi vrut să-i industrializeze munca. Or, el tocmai de asta se ferea.

A renunțat, dar a pierdut atelierul. În ziua în care a mers la Măgurele – unde lucrase pentru acea editură – nu a găsit decât un lacăt pus pe ușă.

Nu s-a dat bătut. A închiriat un subsol și a încropit un nou atelier. După o vreme, a reușit să ajungă la Vintilă Mihăilescu, omul care conducea Muzeul Țăranului Român. În decurs de o săptămână, acesta i-a oferit un spațiu – cel în care stăm acum de vorbă.

A zis „da”: cum să fi refuzat? Însă a zis „da” și pentru că avea un vis: o bibliotecă publică cu ediții făcute manual.

„Hârtia e una dintre invențiile pe care nu le conștientizăm ca fiind fundamentale. Avem în minte roata, focul… Dacă nu am fi avut hârtia ca suport pentru scris, arhivat și transmis informația, nu am fi putut ajunge la globalizare informațională. Iar asta a fost înainte de Internet.”

Capitolul III. Cum se face hârtia

După ce răsfoim Miorița și ne plimbăm printre lămpile aromate, Răzvan începe să ne explice meșteșugul său.

În prezent, ca să facă hârtie folosește deșeuri. La ușa lui vin uneori oameni care îi aduc pliante, cartoane, reviste vechi – tot ce numim, generic, maculatură. Le păstrează într-un depozit lipit de atelier și mascat printr-un paravan tapetat, desigur, cu hârtie, ceea ce îi oferă un aspect poros, dar delicat, aproape vintage.

Altminteri, dacă la începutul vizitei ne-am lăsat furați de luminile lămpilor din hârtie ori de fotografiile care îi împânzesc atelierul, într-atât încât să ne grăbim să îl etichetăm drept un poet al vremurilor moderne, Răzvan se grăbește să ne demonstreze că ne înșelăm.

Ajungem, deci, la partea în care aflăm cum e creată, de fapt, hârtia.

În partea dreaptă a încăperii, în spatele unui bazin verde în care Răzvan spune că se petrece partea udă a facerii hârtiei, câteva pliante plutesc în lichidul negru dintr-un butoi.

Sunt deșeuri puse la înmuiat, aproape intacte, parcă vezi anunțurile la promoții de sărbători. Negreala din apă, ne lămurește el, provine din cerneala folosită la tipar.

De acolo, după ce se înmoaie, Supuran le scoate și le rupe bucățele, cu mâna lui.

„Rupte în două-trei, le bag în tocător – e un motor care acționează o elice. Tradițional, tocarea se face cu maiul, dar nu pe deșeuri. După ce e tocat deșeul, se naște pasta de hârtie, care nu e uniformă, sunt fibrișoare mici ca niște ghemotoace de vată. Asta e deja materia de lucru. În faza asta compun rețeta chimică.”

Răzvan spune că, în 10 ani de meșteșug, a încercat sute de rețete pentru fabricarea hârtiei: a folosit, de pildă, cenușă, nisip și plante.

În funcție de plantele folosite, hârtia poate avea proprietăți terapeutice. De exemplu, a confecționat tapet cu mentă, despre care spune că ar fi ideal pentru dormitorul unei persoane bolnave de astm.

*

După ce compune rețeta, pasta de hârtie e introdusă din nou într-o cadă cu apă. De acolo o scoate cu o sită drepunghiulară, iar pasta se așază uniform pe suprafața sitei.

În această etapă, spune el, se produce împâslirea fibrelor. Răzvan scurge pasta de apă cu ajutorul sitei și o așază pe o suprafață textilă, de pe care o desprinde.

„Asta deja e hârtia nouă în starea brută, udă. O așez pe textil și desprind hârtia nouă de pe sită. Mai așez o cârpă deasupra. Mai pun o cârpă, o hârtie, fac un sendviș mare-mare și pun în presă. Trebuie să fie minimum 3 kilograme pe centimetru pătrat de coală.”

După ce trece prin presă, hârtia e pusă în uscător, ca o rufă. În atelier, Răzvan și-a întins mai multe sârme pe care stau zeci de cârlige din lemn.

O particularitate a hârtiei este că, odată uscată, se îndoaie. Ca să le îndrepte, meșterul le ia de pe uscător și le mai ține o jumătate de zi într-un teanc, una peste alta.

„După ce se îndreaptă, folosesc presa de calandrare. Dacă am nevoie să tipăresc ceva fin, o fac cât mai netedă. Partea asta, deci, se numește calandrare. Se poate face atât de netedă încât devine lucioasă.”

După ce o finisează, o taie și, de acolo, urmează tipărirea. Ca să folosească tiparul Gutenberg, trebuie să culeagă literele din tipar.

Dacă vrea gravare, are pentru asta o presă mică, specială. Așa cum are una pentru ștanțare. În total, dispune de 8 tehnici tradiționale de tipar.

*

În ultimii 3 ani, hârtierul nostru a lucrat și cu tiparul. Pentru biblioteca din visul lui ar avea nevoie de încă doi meșteșugari: unul să facă tipar, celălalt să lege cărțile. Cum însă meșteșugurile s-au pierdut, a decis să le învețe de unul singur și pe celelalte două.

„Proiectul este, de fapt, unul de carte. Pentru a face o carte ai nevoie de cel puțin trei meșteșugari, care să facă hârtia, tiparul și legătoria. Eu am etapizat cumva lucrul: 5 ani am învățat să fac hârtie, 2 ani – legătorie, iar de vreo 3 ani m-am focusat pe tipar. Din păcate, nu există niciun loc în lume în care o carte să fie făcută de cei trei meșteșugari împreună.”

În afară de carte, a exprimentat rețete pentru facerea hârtiei. Din cele aproape 1000 (da, o mie) de modalități, trei le-a recuperat din perioada medievală.

A mai folosit hârtia pentru obiecte decorative, cărți de vizită, invitații de nuntă, iar pasta de celuloză a încercat-o în construcții.

O cărămidă de hârtie poate fi mai rezistentă decât una de lemn sau de lut.

Capitolul IV. Ghilgameș

O singură carte pe hârtie manuală poate presupune luni întregi de muncă. Dar o bibliotecă?

„Nu mai cred că proiectul ăsta se poate încheia în timpul vieții mele. Dar aș vrea măcar să încep.”

La scurtă vreme după ce și-a mutat atelierul la Muzeul Țăranului Român, Răzvan a scris un proiect prin care voia să atragă finanțare pentru biblioteca din visul său, cea cu toate cărțile tipărite pe hârtie manuală.

„Proiectul a fost aprobat și în prima săptămână avea deja o sponsorizare; nu mai știu ce era atunci – euro, dolari, mărci. Cred că euro. Nu i-am putut lua, pentru că ei nu definitivaseră actele – voiau s-o lase în coadă de pește. Cu aprobare, dar fără contract.”

De la acel moment, hârtierul a schimbat condițiile. Dacă, până atunci, fusese plătit de MȚR să țină ateliere pentru curioși și astfel să facă reclamă muzeului, ulterior colaborarea s-a transformat într-un parteneriat.

„Mi-am dat seama apoi, după câteva luni, că lucrez tot într-o instituție de stat, tot funcționar sunt. M-am dus și le-am spus că nu mai vreau. Am făcut un parteneriat care funcționează într-un sistem simplu: ei îmi dau spațiu, eu fac lucruri pentru ei. Din păcate, MȚR nu a folosit faptul că sunt aici. Adică, se știe așa, în București, că e un nebun care face hârtie, dar cam atât.”

În ultimii ani, Răzvan Supuran a reușit să atragă finanțare din partea guvernului norvegian pentru proiectul său de carte. Dar, pentru a-l promova, trebuie mai întâi să devină cunoscut.

Așa a apărut Luminish – denumirea sub care el confecționează corpuri de iluminat din hârtie. A gândit proiectul după o logică elementară: pentru ca oamenii să citească, au nevoie de lumină.

Pentru Răzvan Supuran, deci, la început a fost lumina. Apoi cartea.

„Experiența asta mi-a permis să le arăt norvegienilor lucruri concrete și rezultate. Mi-au dat banii să upgradez tehnic atelierul și să nasc un instrument de promovare care se numește Luminish. După ce ajung mare și bun și fac multe lămpi frumoase (râde – n.r.), asta ar urma să mă ducă exact la sensul care îmi trebuie: la lumină citim.”

Prima carte pe care ar tipări-o în atelier? Spune că s-a gândit ani la rând ce texte esențiale ar conserva pe hârtie manuală. Are în minte 100 de titluri, începând cu Epopeea lui Ghilgameș.

Poate nu întâmplător, povestea lui Ghilgameș vorbește despre căutarea nemuririi. La nemurire sau, cel puțin, la o tinerețe îndelungată visează și Răzvan pentru cărțile sale.

Iar hârtia manuală, spre deosebire de cea industrială, poate supraviețui – dacă e lucrată cum trebuie – secole după secole. O sută de cărți tipărite pe hârtie manuală ar fi o moștenire colosală pe care generația hârtierului ar lăsa-o copiilor copiilor săi.

Pentru asta, ar trebui să înlocuiască materia primă de acum – deșeurile din hârtie industrială – cu cânepă.

„Cânepa e cea mai bună. Ca să faci hârtie rezistentă, ai nevoie de fibră vegetală virgină de lungime cât mai mare. Diferența între fibrele plantelor, din acest punct de vedere, în asta constă: în lungime și densitate. Copacii au printre cele mai scurte fibre din natură! Nu am înțeles niciodată de ce industria a ales să taie copaci.”

Hârtia e pe moarte, spune Răzvan. Iar asta e bine, mai ales pentru copaci. Cartea, în schimb, ea trebuie să reziste.

„Cartea este haină pentru suflet. Nu întâmplător folosesc metafora asta. Hârtia a fost, de fapt, inventată din haine, nu din plante. În clipa în care înțelegi hârtia ca material de scris, începi să îi înțelegi rolul în istoria umanității.”

Pentru el însă, hârtia nu este doar suport pentru cuvântul scris. E material de construcție, lumină, terapie, aproape hrană.

Hârtie vie, cum îi spune el. Atât de vie, încât poate rodi.

Spre finalul vizitei, printre cărțile pe care le mângâiem ca pe niște comori, descoperim un mărțișor. În interior, o sămânță: Plantează-mă!

O privește mândru: hârtia lui încolțește și dă roade.

Puteți descoperi și comanda creațiile lui Răzvan Supuran în Atelierul de Carte.