Gabi Balint: a trăi pentru a povesti fotbalul

De pe Wikipedia aflăm că Gabi Balint împlinește 53 de ani pe 3 ianuarie. Trebuie că undeva s-a strecurat o eroare.

De la omul care l-a păcălit pe Urruti la Sevilla, în ’86, sau pe Peter Schmeichel de două ori, într-un meci din ’89 care ne-a trimis la Mondialul din Italia, te-ai aștepta să fi fentat și timpul cumva.

„Trăiesc din amintiri și amintirile mă fac să trăiesc”, scria recent fostul atacant al Stelei și al celor de la Real Burgos. Din aceste reconstituiri, actualul analist tv adună material pentru o carte pe care o va publica în 2016.

Până atunci, am ținut să ne vedem cu Gabi Balint – poate cel mai inspirat om de sport din țară în postările de pe Facebook – pentru un interviu despre viață, despre momentele de vârf ale carierei sale de jucător, încheiată prea devreme, înainte de 30 de ani, dar și despre dezamăgirile trăite din postura de antrenor.

*

– Domnule Balint, 53 de ani? Unde e greșeala?

– Nu, nu am probleme cu vârsta. Acum chiar e un avantaj că nu am păr, că altfel mai apăream încărunțit. Așa, mai păcălești. Oricum, important e cum te simți, cum te simți în interior. Eu am un hobby frumos, îmi place să ies cu motorul – sigur, când e timpul ca lumea -, în gașcă, cu Stelea și alții.

Sunt un tip vioi care-și propune să trăiască fiecare moment. Asta încerc să fac; vârsta contează mai puțin, cea biologică. Sunt unii care poate au 30 de ani și se simt de 60. Ne mai plângem de durerile la spate, dar apoi ne urcăm pe motor și trece tot.

– Cam de ce vârstă vă simțiți?

– Aici e greu de estimat. Am momente în care îmi place să mă simt chiar copil, mă mai alint și eu câteodată.

– De ce ați ales forma aceasta de comunicare cu fanii, prin intermediul Facebook?

„Ideologii” antisemiți ai Dianei Șoșoacă și legăturile lor cu propaganda putinistă. Florian Colceag, „antrenorul de genii” care a descoperit „limbajul lui Dumnezeu”

PressOne a analizat cariera profesorului Florian Colceag, „antrenorul de genii” care astăzi legitimează „academic” antisemitismul Dianei Șoșoacă.

De ce mor pacienții cu AVC din România. La niciun spital din țară nu există serviciu de gardă pentru o intervenție care i-ar putea salva

În spitalele din România se fac și de 5 ori mai puține intervenții care pot salva viața unui pacient cu AVC față de recomandările europene. Lipsesc serviciile de gardă, centrele speciale sunt prea puține, iar finanțările insuficiente.

– Da, o să scriu și o carte până la urmă, că tot mă presează prietenii. Amintiri din copilărie, de la Steaua – am început deja să lucrez. N-am urmărit această comunicare de la început. Pur și simplu aveam un cont de Facebook, pe care l-am transformat într-o pagină, mai târziu. Când ești antrenor nu poți sta pe Facebook prea mult. Acum, am trecut de 40.000 de prieteni, pentru mine e o sumă importantă.

– V-ați gândit la un titlu pentru carte?

– Am un titlu, da, dar o să-l țin pentru mine. Nici nu știu dacă o să mai public povestiri pe Facebook în următoarea perioadă, pentru că atunci nu va mai avea farmec cartea.

Dar tot ce am scris e despre întâmplări adevărate, trăite. Chiar și ultima povestire. Am plecat de la o fotografie cu părinții mei, o imagine din albumul meu la care am ținut foarte mult.

De fiecare dată, când mă uitam la ea, îmi aminteam de povestea din tren, cu vârsta, și de eugeniile pe care le-am cumpărat cu un leu. Sunt multe, foarte multe.

Gabi Balint și părinții săi, în ianuarie 1968, la Sângeorz. Foto: Arhiva personală

– Le scrieți cu ajutorul unui jurnalist?

– Scriu eu și mai am o fată talentată, care le mai dă culoare. Dar eu le-am scris până acum. La asta, ultima, a participat și ea puțin. A mai venit cu niște lucruri de culoare, ca să zic așa. Mie îmi place să scriu simplu, să fie exact așa cum am fost și eu în perioada aceea.

Nu știu dacă am talent sau nu, dar importante sunt întâmplările. Foarte multă lume a trecut prin ceea ce am trecut eu. Povești simple, de viață, în care oamenii se regăsesc.

– Ce nu mai regăsiți în prezent din lumea aceea, de care încercați să vă amintiți?

– Tehnologia asta care s-a dezvoltat foarte mult – și eu chiar sunt un tip care abuzează de tabletă și de telefonul mobil – nu e întru totul bună pentru copiii mei, pentru copii în general. Nu-i mai vezi să deschidă o carte, să iasă la sport, să se plimbe. Capul în telefon și atât!

Am avansat până aici, dar poate că nu vom înțelege niciodată ce preț am plătit pentru asta. Păi eu, în școala generală, făceam și handbal, și gimnastică artistică, schi, mergeam la concursuri. M-a ajutat mult la fotbal, mai târziu, faptul că în copilărie făcusem și alte sporturi.

Am avut un profesor de sport senzațional, foarte talentat. Ne-am revăzut în urmă cu câteva luni. Eu eram stângaci la mână, jucam extremă dreapta la handbal, iar omul tot insista și mă împingea spre acest sport.

Iarna, mergeam cu schiurile la școală. Uniformă, bocanci și schiuri. La ora de sport, plasată la finalul cursurilor, mergeam la schi. La Sângeorz-Băi, unde am copilărit. Zăpadă mare!

Chiar așa, unde sunt iernile de altădată? Ne lua o oră doar să batem pârtia. Am avut o copilărie superbă acolo. Someșul, pentru pescuit, dealurile și munții puțin mai încolo, pentru drumeții. Culegeam fructe direct din copaci, mai bine zis le furam, era un mediu sănătos pentru noi.

Gabi, primii pași în fotbal. Foto: Arhiva personală

– Nu v-ați putut bucura prea mult de copilărie. Ați plecat la București la 15 ani, la Luceafărul…

– M-am bucurat, copilăria cam până pe la vârsta asta e, după care vine adolescența și complicațiile ei. M-a și ajutat foarte mult că am plecat, altfel nu cred că aș fi ajuns să joc la Steaua.

– Cum ați ajuns la Luceafărul?

– S-a făcut o selecție pe țară. Se înființa Luceafărul în acel an. Erau patru categorii de vârstă, 15, 16, 17 și 18 ani. La fiecare categorie se formau două echipe, A și B, prima alcătuită din cei mai buni, a doua din rezerve. La Sighișoara a fost selecția – câteva sute de copii din toată țara, meciuri, teste.

L-au chemat la final pe tata, i-au spus că m-au selecționat și l-au întrebat dacă e de acord să merg la școală la București. Nu-mi venea să plec de acasă, sincer, dar tata mi-a explicat că șansele mele de a ajunge departe în fotbal cresc considerabil odată cu această mutare. Am făcut bine că l-am ascultat.

– Erați un talent vizibil la acea vârstă, imposibil de ignorat?

– Nu știu! Talent aveam, dar nu în genul lui Hagi. Am început de foarte devreme cu mingea. Nici nu învățasem să merg bine și tatăl meu mă lua deja să exersez pase. Apoi jonglam cu mingea peste tot, și în casă, și afară, și la școală și peste tot.

Jucam mult, asta mi-a prins bine, mult antrenament și multă pasiune. Talent? Încă o dată, nu am fost un jucător-talent, de nivelul lui Dobrin, Dumitrache sau Hagi.

– Tatăl dumneavoastră a jucat fotbal?

– Da, a făcut-o. El, fratele său geamăn și încă un prieten au înființat echipa Hebe Sângeorz-Băi. Nu exista fotbal la noi, ei au fost primii. Am poze superbe din acea perioadă, mergeam la meciuri și stăteam cu mama pe marginea terenului de fotbal pe care aveam să debutez și eu mai târziu.

Erau în Liga Județeană și apoi au promovat în C, cred că în anul în care am debutat și eu. Atunci am jucat și eu în C, la 14 ani și jumătate. La 15 ani și jumătate am plecat la Luceafărul.

– Cum făceați față, la 14 ani și un pic, duelurilor fizice din Liga a treia?

– Știu că îmi era greu. Când jucam acasă mai eram și eu zmeu, dar în deplasare nu mă prea întâlneam cu mingea. Erau foarte duri jucătorii la nivelul acela. Eu eram cam firav, era suficient să strige unul mai tare la mine sau să mă înjure de două ori și mă cam blocam.

La București m-am transformat într-un bărbat, într-un atlet. Aveam program, două antrenamente pe zi, masă, școală, era ca în armată. Acolo ne pregăteam profesionist.

Dar a fost șocantă întâlnirea cu Bucureștiul. La început am stat la un prieten de-ai tatălui meu. Se împrieteniseră cu ani în urmă, el cu soția sa își petreceau concediile la Sângeorz.

Tata cu fratele său geamăn au făcut armata în București, culmea, chiar în Ghencea. În fine, acel om m-a așteptat la gară, m-a dus la el acasă, m-a băgat într-o cămăruță, în spatele curții, și acum o țin minte.

Acolo am stat vreo două luni până s-au renovat căminele la Electroaparataj. Apoi m-am mutat acolo. A fost greu primele săptămâni, groaznic, îmi venea să mă întorc acasă.

– Povesteați că ați avut probleme cu unii coechipieri. Vă mai luau peste picior?

– Era greu, eu veneam de la Sângeorz, unde până-n clasa a opta fusesem premiant la școală. În clasa a noua luasem o mențiune, nu mai eram printre primii în clasă, dar, oricum, tot medii bune aveam.

La București, după antrenamentul de dimineața, fugeam repede la școală, apoi veneam la prânz, ne odihneam puțin și mergeam iarăși la antrenament.

Cam asta era, unii băieți de acolo nu prea erau prieteni cu școala. După primul antrenament de-abia așteptau să se bage iarăși în pat.

Mă mai luau la mișto că merg la școală. Cât de cât, că îmi era rușine să primesc note mici. Dar nu mai aveam cum să învăț la fel, era imposibil să mergi pe două fronturi, mai ales când au început și turneele.

Cu toate acestea, m-am străduit să nu rămân niciodată corigent. Am avut niște conflicte la început, cu niște golănași din echipă, dar s-au reglat rapid conturile. Am devenit și căpitan.

Ca dovadă, din generația celor născuți în 1963 au fost puțini cei care au ajuns în Liga 1. A mai fost Curtean, tatăl lui Alex, fundaș stânga, foarte bun jucător. La 18 ani am semnat amândoi cu Steaua.

De la alte grupe au fost mai mulți, Andone, Rednic, Gabor… A dat foarte mulți fotbaliști buni școala asta de la Luceafărul. Și Hagi a trecut pe acolo o vreme. Oricum, el a debutat foarte devreme în Liga 1.

1978: naționala de juniori a României. Balint e al doilea din dreapta pe rândul de jos

– Apropo, ați jucat la un Campionat Mondial de Tineret, în Australia. România a luat locul 3, Gabor a fost desemnat cel mai bun jucător al competiției. Ce îl făcea special?

– Da, a fost și golgheterul Campionatului Mondial, și cel mai bun jucător. Lovea perfect mingea cu ambele picioare, lovituri libere, tot, era un mare talent. A dat cu Uruguay două goluri din lovituri libere, unul cu dreptul, celălalt cu stângul. Perfect le bătea! Din păcate, cariera lui nu a fost una pe măsura talentului, nu știu de ce.

– Ați jucat și la Bistrița o perioadă. Jean Pădureanu v-a dus la Gloria?

– În perioada Luceafărul eram jucătorul Gloriei deja. Am semnat după anul acela în care jucasem în Divizia C cu Hebe Sângeorz-Băi. A fost și momentul în care am reușit la Luceafărul. Dacă ratam selecția, aș fi jucat la juniorii Gloriei. Eram la Luceafărul, dar aveam voie să vin să joc pentru Bistrița de câte ori aveau ei nevoie.

Chiar îmi amintesc meciul care m-a propulsat, Gloria – Universitatea Craiova, în Cupă, la Sibiu, pe un teren greu de tot, în decembrie. Am jucat extraordinar, mi-a ieșit tot. Am scos un penalty, după un fault al lui Costică Ștefănescu.

Era marea echipă a Craiovei, am pierdut cu 2-1, cu golul al doilea din ofsaid. Bistrița avea o super-echipă în perioada aceea, în liga a doua. Păi se distra cu echipele din București în amicale, când mai veneau în cantonamente în Ardeal.

Tata Jean m-a luat la Gloria. Părinții mei erau plecați la niște rude în RFG, iar Pădureanu s-a întâlnit la Sângeorz Băi cu fratele geamăn al tatei și a crezut că e tata.

Ei aveau multe amintiri din astea, când făceau schimb de identitate. Le și plăcea. – Dom’le, că vreau să-l iau pe băiat la Gloria. I-a dat și un vițel. – Da, dom’le, semnăm!

A venit tata din Germania și i-a zis fratele lui: Bă, vezi că l-am dat pe fiu-to la Bistrița! Tata Jean a avut grijă de mine, ca de toți jucătorii cu care a lucrat. Mi-a făcut chiar și un mic salariu în perioada aceea. Acum, săracul e într-o situație foarte proastă, și îmi pare rău.

– Ce valoare a avut primul dumneavoastră salariu în fotbal?

– Primul a fost acest contract la Bistrița. Bine, când am semnat cu Gloria n-am făcut-o pentru un contract în bani. Așa erau vremurile, eram oricum minor. Verișorul meu juca la Gloria și i-a spus la un moment dat lui nea Jean: Faceți-i și lui Gabi ceva acolo, că îi e greu la București!

Mi-a dat 800 de lei pe lună. Aveam 17 ani, eram în ultimul an la Luceafărul, mi-i dădea el, nu eram pe vreun stat de plată sau ceva.

După aceea am mai luat și la Luceafărul, când jucam prin Divizia B. O echipă de 17 ani evolua în Divizia C, iar cea de 18 ani în Divizia B. Nu contau punctele din meciurile cu Luceafărul, nu se contabilizau în clasament, dar jucam în fiecare etapă conform calendarului competițional. Aveam 300-400 de lei la victorie.

Banii contau, pentru că veneam dintr-o familie mai necăjită. Părinții mei erau doi oameni simpli care munceau pentru 1000 de lei pe lună. Apoi, când am ajuns la Steaua, am mai prins ultimele 5 meciuri din campionat.

Cu prime și cu salariul am câștigat vreo 10.000 de lei. M-am și speriat, era de 6 sau 7 ori un salariu normal, în 1981.

– Erați stelist de mic?

– Nu eram fan neapărat, dar trăgeam mai mult spre Steaua. Ne mai jucam în curtea blocului, așa făceam echipele, cei care țineau cu Steaua împotriva celor care țineau cu Dinamo. Ne împărțeam în două, steliștii cu dinamoviștii, dar eu, câteodată, mai jucam și la Dinamo, ca să mai echilibrăm forțele.

Aveam pe pereții casei postere cu mulți fotbaliști de la Steaua, dar și de la Dinamo și Craiova. Nu eram așa disperat după Steaua. La un moment dat nici nu știam unde să merg, pentru că intraseră pe filieră și Dinamo, și Sportul, și Craiova.

Dinamo s-a mișcat greu, Steaua a venit direct. M-am trezit la internat cu un ARO de armată. Au venit un șofer și un cadru militar, m-au luat și m-au dus direct în Ghencea. Acolo, l-am găsit pe tatăl meu în biroul colonelului Nanciu, un tip care n-avea nicio treabă cu fotbalul, săracul. Am semnat și asta a fost tot. Pe urmă a venit Ion Alecsandrescu în conducere.

Ion Alecsandrescu, împreună cu Iordănescu (cu ochelari de soare), Balint, Pițurcă, Hagi, Rotariu, Iovan, Bumbescu, Lăcătuș, Stângaciu…

– Supranumit Sfinxul…

– Da, un mare conducător. Nu vorbea foarte mult, nu-ți făcea capul calendar. Asculta, asculta, după care îți spunea exact cât și ce considera că trebuie. El fusese un mare jucător la CCA, în perioada cu Constantin, Toma, Voinescu, și apoi secretarul Federației Române de Fotbal.

Când l-au adus la Steaua, echipa avea o perioadă destul de slabă. Dinamo și Craiova traversau perioade bune. Alecsandrescu avea ochi, se înțelegea foarte bine cu Ienei. Mulți dintre jucătorii pe care i-a ochit au confirmat. Cel mai bun conducător – mulți spun asta, nu numai eu.

– Cum ați încercat să vă impuneți într-un vestiar în care erau atâtea nume mari?

– Eu am semnat în iarnă, dar încă eram la Luceafărul. Urma Campionatul European, trebuia să mergem în RFG. Cu un an înainte, fusesem tot la Europene, cu lotul mai mare decât mine cu un an, dar în RDG. Am semnat cu Steaua, care m-a lăsat în continuare la Luceafărul.

M-am întors de la Euro, unde jucasem prost, eram libero. Așa am prins două campionate europene, pe postul de libero. Am plecat la Sângeorz, supărat că jucasem prost în Germania.

Steaua mai avea de jucat 5 meciuri în campionat și avea probleme mari cu accidentările. M-au chemat de acasă, eu nu aveam niciun chef. M-au chemat la București, la începutul săptămânii, pregăteau meciul cu Progresul. Nici nu mă gândeam că o să joc.

Gheorghe Constantin era antrenor. Aveam emoții, a vorbit cu mine: – Vezi că te bag mijlocaș. Pfuu, am scăpat, era un chin pentru mine să joc libero, fundaș central.

Cu Progresul a fost debutul, un meci foarte bun, am luat nota 8, eu și Marcel Răducanu, și acum am ziarul decupat. Florin Marin a mai jucat atunci, Iordănescu era accidentat.

Ultimele 5 meciuri din acel sezon le-am jucat titular, mijlocaș dreapta. Am bătut Progresul 1-0, pe terenul lor, dar după aceea ne-am dus la Baia Mare și am luat 5. Mateianu, Bălan – Dumnezeu să-l ierte!, Mureșan, ne-au zăpăcit.

Ce fotbal se juca atunci! Începuturile mele la Steaua? O perioadă frumoasă. Împărțeam vestiarul cu niște fotbaliști pe care-i aveam acasă, pe perete, decupați din reviste.

Eram timid, nu știam cum să mă adresez – nenea, dumneavoastră… A venit Tudorel Stoica și m-a luat tare: Bă, mie să-mi zici Tudorel, nu mă lua cu chestii din astea! Erau Iordănescu, și acum îi zic nea Puiu, apoi nea Fane Sameș, nea Iordache.

Gabi Balint și Anghel Iordănescu. Foto: Arhiva personală

– Spuneați că ați jucat libero la Luceafărul. De ce vi se părea o impostură?

– Nu-mi plăcea, pur și simplu. Eu iubeam golul. Cum era pe vremea aia ca fundaș? Trimiteai direct în aut; intrai în duel cu adversarul și nu aveai voie să te complici. Sau mingea la portar, că atunci putea s-o prindă când i-o pasai. Nu mi se părea fotbal.

Păi eu, în spatele blocului, pentru asta mă antrenasem? Dar, vezi cum e, până la urmă primul Campionat European de juniori l-am prins pentru că jucam libero.

La grupa mai mare era Tătăran libero, a ajuns și pe la Steaua mai târziu. Nu știu ce a făcut el, ceva act de indisciplină, și l-au dat afară înainte de Euro.

Așa am ajuns eu la acest turneu, care avea să ne propulseze spre Campionatul Mondial din Australia. În Australia am fost aproape de finală. În semifinale, în prelungiri, dăm bară și ne dau nemții un gol întâmplător.

Sunt sigur că am fi bătut Qatar în finală. Rednic, Andone, Dorel Zamfir, Costel Ilie, Gabor, aveam super-echipă. Eu cu Rednic am fost singurii integraliști la acea competiție.

*

– Au urmat 9 ani la Steaua…

– Da, 9 ani la Steaua, cu bune, cu rele. Am mai pierdut și echipa la un moment dat, când a venit Iordănescu antrenor. El m-a ajutat mult când am ajuns la Steaua, m-a luat sub aripa lui imediat.

M-a încurajat mult, cât a mai stat, un an, că pe urmă a plecat în Grecia. Pe urmă s-a întors antrenor și primul pe care l-a scos din echipă am fost eu.

Îi tot zic: N-o să uit niciodată! Că a venit Hagi la Steaua și Iordănescu nu era nici pe atunci foarte curajos. Îmi spunea că nu poate folosi doi mijlocași ofensivi, că-i trebuie măcar unul să facă faza defensivă.

Nu-mi plăcea să fac, e adevărat. Am pierdut locul în fața lui Hagi, dar puteam să joc cu el, cum s-a mai întâmplat după aceea.

Îl prefera pe Bălan, un tip care alerga foarte mult, defensiv. Au fost perioade mai proaste, dar mai dădeam goluri. Intram în ultimele minute, dădeam gol, le mai salvam.

– Păi era povestea cu arma secretă. „Balint, arma secretă”…

– Mamă, ce mă enerva! Și acum mă enervează! Mă mai întâlnesc cu cineva și zice: Dom’le, îmi amintesc cum intrai și dădeai gol! Erai arma secretă! Mă enervează.

S-a întâmplat într-un an, câteva meciuri. E ca și cum toată cariera numai asta aș fi făcut, intram și dădeam gol, eram arma secretă, când de fapt eu am jucat ani întregi titular la Steaua.

Era greu, ce să zic, în fața lui Hagi. Când a venit Hagi, eu jucam cu numărul 10. M-am dus și i l-am dat direct: Ia-l, ți-l dau eu, nu vreau să vină nea Puiu să mi-l ia și apoi să ajungă la tine. Ți-l dau eu direct! Eram prieteni așa, ne știam dinainte, când el era la Sportul Studențesc.

– Cred că era cumplit să fii rezerva lui Hagi. Ce puteai spera?

– Da, aveam nevoie de el. A jucat super la Steaua în perioada aceea, un jucător determinant. Să nu mai vorbim de traseul spre a doua finală de Cupa Campionilor. Eu am respectat întotdeauna valoarea, eram convins, știam…

Păi să vă spun ceva. L-am văzut jucând la Luceafărul. Avea 15 ani, eu eram cu doi ani mai mare. Hai să mă uit, să văd bobocii, la echipa de 15 ani.

Stăteam cu niște prieteni de la grupa mea, pe margine. Păi ce le făcea Hagi, cum îi dribla… Mamă, ce jucător, ăsta va ajunge mare! Extremă stânga juca, numărul 11, îi termina pe toți. Imediat mi-a sărit în ochi.

Avem și o poză din perioada aia. S-au rugat ei de mine. Și acum îi aduc aminte lui Gică: Mai știi, mă, când vă rugați voi de mine să facem o poză, când eu eram deja vedetă și se vorbea că mă vor Steaua și Dinamo? Voi erați boboci.

Alături de Hagi, la Campionatul Mondial din Italia (1990), unde Balint a înscris de 2 ori, cu Camerun și cu Argentina. Foto: Arhiva personală

– Cum era Gică în teren? Un lider? Unul capricios?

– Capricios? Nu există un jucător mare, valoros, care să nu fie și capricios. Și Messi e capricios, și el are nebuniile lui.

Gică era un pic egoist în teren, îi plăcea să-și facă numerele lui, dar era un mare fotbalist. Numai câte meciuri le-a câștigat el, singur. Trăgea echipa după el, tehnică sclipitoare, dar și niște pase senzaționale.

– După revoluție, vă reîntâlniți în Spania, din postura de adversari, în sezonul ’90-’91. Real Burgos, o nou-promovată, cu Balint în atac, câștigă cu 2-1 în fața lui Real Madrid, cu Hagi titular, și cu Butragueño, Hugo Sanchez, Hierro, pe lângă el…

– Da, în primul an i-am bătut și acasă, și în deplasare, 2-1 și 1-0. La Burgos am pasat decisiv la primul gol, al lui Juric. Ne întâlneam în Spania, să știi, tot timpul. Sau venea Gică la Burgos, sau mergeam eu la Madrid, vreo două ore distanță.

– De ce nu i-a ieșit lui Hagi în Spania?

– Bine, două cluburi uriașe, Real și Barcelona. Câteodată e și problemă de antrenor. Și el e încăpățânat, ăsta-i adevărul. Dar i-a și ieșit, a avut perioade bune și la Real, și la Barcelona, numai că nu lungi. Nu știu de ce. Eu am avut norocul că m-am dus la o echipă mică.

– Ați dat curs primei oferte pe care ați avut-o atunci?

– Prima clară, că rămăsesem singur pe la Steaua. Toată lumea plecase – Lăcătuș, Rotariu, Hagi, Iovan… Eu m-am dus în pregătire cu Steaua și eram nervos că nu pot să plec. La Campionatul Mondial din Italia am avut o întâlnire cu Karlsruher, din Germania.

Au venit să mă vadă la meciul cu Irlanda, dar n-am jucat prea bine atunci. Ne-au eliminat la penalty-uri, după 0-0. M-am întâlnit cu oamenii după meci și am simțit că nu sunt prea mulțumiți. Am negociat, dar a rămas în coadă de pește.

Am plecat cu Steaua în pregătire, în Olanda, era Costică Ștefănescu antrenor. Când m-am întors în București mă așteptau conducătorii de la Burgos, cu Giovanni Becali, el era impresarul tuturor atunci.

Am stat cu ei de vorbă, am zis imediat „da”, era perfect, prima ligă spaniolă. Nu voia comandantul să mă lase, spunea că au plecat destui jucători. Până la urmă mi-au dat drumul, dar numai pentru un milion de dolari, cel mai scump transfer din istoria celor de la Burgos.

– Au fost cel puțin doi ani fantastici la Burgos. În al treilea ați jucat mai puțin, din cauza accidentărilor. Îmi amintesc un meci cu Barcelona, 2-2. Era Cruyff pe bancă și o mare echipă a catalanilor, cu Laudrup și Stoicikov în teren. Ați marcat un gol cu mâna în acea partidă.

– În primul sezon am marcat 10 goluri, în al doilea 12 goluri, iar în ultimul an 6 goluri; vorbim de campionat. Da, la golul de care spuneți m-am ajutat puțin de mână. Dar împotriva lor marcam aproape meci de meci.

Îmi amintesc că, la primul meu joc împotriva catalanilor, am dat o bară la un 0-0 pe Camp Nou. Cruyff l-a promovat atunci pe Guardiola. Ca antrenor, Pep a copiat foarte multe lucruri de la olandez. Aveau o echipă fantastică atunci.

Cu Real am reușit să marchez o singură dată, în Cupă, un meci pe zăpadă, din ce mai țin minte.

– La Burgos v-ați ales cu supranumele de „El Vampiro del area”?

– Păi da, că le-am spus că m-am născut în Transilvania. Gata, vampir, n-a mai contat nimic când le-am pomenit de Transilvania. Aveam fan club, o pancartă la fiecare meci cu un vampir.

Oraș mic, eram vedeta echipei, omul numărul 1. Am început greu, vreo două luni nu prea ieșisem în evidență, nu marcam suficient.

Dom’le, un milion pe el, unde-s golurile? Pe urmă, am dat primul gol tot ajutându-mă de mână puțin. Al treilea sezon l-am început cu o victorie, 4-0. Am dat două goluri și două pase de gol.

Erau toate televiziunile pe mine, Burgos lider în Spania. Pe urmă am avut Real, Barça și Atletico, la rând, de-am luat bătăi de la toți și ne-am dus în cap. Nu se mai plătea, nu mai erau bani, m-am accidentat în tur, m-am operat de două ori și s-a terminat toată povestea.

– Dar cum v-ați accidentat? Cum a fost posibil să fiți nevoit să vă încheiați cariera la 30 de ani?

– Nici acum nu pot să-mi explic. A fost o intrare din spate, la un meci cu Real Madrid, Sanchis a venit din spate și m-a prins. Am ieșit accidentat, mă durea genunchiul, dar pe urmă m-a lăsat și am reușit să mai joc.

La o perioadă am simțit înțepături, începea meniscul să se rupă, s-a rupt cornul extern al meniscului. Acolo am greșit, nu era o mare operație.

Se inventase tehnologia asta, artroscopia, să nu-ți mai facă tăietura aia mare. Cu cameră de filmat, chiar o am înregistrată. Am fost fraier că m-am lăsat convins să mă opereze un medic în Burgos, care nu prea avea experiență în artroscopie. În loc să merg la Madrid, unde se operau toți jucătorii mari.

M-am lăsat așa, iar el, în loc să scoată tot meniscul, a scos numai partea ruptă. Cum o fi curățat el pe acolo, cred că mi-a distrus și cartilajul.

Pe urmă nu am mai putut. Mi se umfla tot timpul, scoteam lichid, anestezie în genunchi ca să joc. Am forțat chiar la un meci cu Real, iar a doua zi am fost nevoit să mă operez pentru a doua oară.

M-am dus la doctorul de la Madrid, care mi-a zis să mă gândesc la retragere, că nu mai merge. Acum s-ar rezolva și cartilajul, dar atunci, nu.

– Acela a fost ultimul meci?

– Cred că am mai jucat unul la Logrones, am și dat gol atunci, dar nu mai țin minte exact dacă a fost înainte sau după partida cu Real. Trebuie să mă uit, să caut. Știu că după meciul cu Real am fost invitat la o emisiune TV, legată de fotbal, iar a doua zi m-am operat. Și asta a fost.

Cumplit, momentul în care ți se spune că nu mai poți juca, și tu ai doar 30 de ani. Mai aveam 4-5 sezoane de jucat la nivel bun. Am fost distrus.

Mi-am făcut bagajele, încet-încet, mi-am trimis lucrurile împachetate acasă, mi-am cumpărat o mașină, că visul meu era să-mi iau un Mercedes. Mi l-am luat pe cel mai ieftin, că nu câștigasem cine știe ce bani. Țin minte că am venit cu mașina și am făcut o oprire la Hagi, la Brescia.

Lăcătuș și Balint, adversari în Spania. Foto: Arhiva personală

– Cum v-ați obișnuit cu ideea că nu o să mai puteți juca fotbal, în primele luni după verdictul medicilor?

– Nu-mi venea să cred. Nu, nu, nu, nu se poate! Am mai încercat. Până la urmă am lăsat-o așa. Și acum, dacă mă bag la o mișcare, mi se umflă genunchiul. Eu am și schiat când eram mic, iar acolo genunchii lucrează foarte mult.

Chiar și când eram fotbalist, la Steaua, iarna mai veneam la schi. La Burgos, nu, nici nu mai aveam voie, iar iarna nu era vacanță, acolo se juca încontinuu.

N-am căzut într-o depresie, m-am obișnuit cu timpul. Am și avut noroc că Mircea Sandu mi-a oferit postul de director sportiv la echipa națională. Nici nu exista, l-a înființat pentru mine.

Eu prinsesem primele două meciuri de calificare la World Cup ’94. A fost acel 5-0 cu Țara Galilor, incredibil, poate cel mai bun meci din istorie. Apoi m-am accidentat și a început toată nebunia.

M-a ajutat faptul că Sandu mi-a oferit acel post. Am rămas lângă fotbal, îmi doream să devin antrenor. M-a ajutat că am stat lângă jucători tot timpul, apoi, după un an, am devenit secund la Națională.

*

– Am o curiozitate. De ce n-ați bătut penalty la Mondialele din ’90, în optimi, cu Irlanda? Execuția de la Sevilla, din finala cu Barcelona, v-ar fi recomandat.

– Nici eu nu știu. Eu mă așteptam, eram sigur că mă pune să bat. S-a terminat meciul, nea Emi (Emerich Ienei – n.r.) făcea lista cu antrenorul secund, și zic – Sigur o să mă desemneze.

Nu m-am dus ca la Sevilla, când eu și cu Lăcătuș ne-am oferit să batem penalty-uri. Dar asta nu înseamnă că aș fi marcat și cu Irlanda. I s-a întâmplat lui Timofte, dar i se putea întâmpla oricui.

Eu, după Sevilla, am ratat trei penalty-uri la rând, unul cu Anderlecht, și două în campionat, cu Jiul și Craiova. În ’86, eram foarte tineri. A venit Lăcătuș: Hai, batem? Batem!

Erau mulți jucători accidentați, unii cu crampe, alții n-aveau curaj. Când ești tânăr ești mai năzdrăvan. Dacă aveam 30 de ani la acel moment poate nu mă mai băgam. Hai să batem! Am ajuns până aici! Cine se gândea că vom ajunge până aici?

Mie îmi era teamă ca Barcelona să nu ne dea mai mult de trei. Îi ziceam lui Belo pe drumul spre stadion – Bă, aveți grijă în apărare, că, dacă luăm mai mult de trei azi, ne facem de toată minunea.

Până la urmă a fost un meci echilibrat, dar slab. Și noi, și ei, noi mai temători. Explicabil, pe undeva. Jucam în fața Barcelonei pe un stadion plin cu suporterii lor.

Steaua a devenit campioana Europei în 1986.

– Ce s-a întâmplat trei ani mai târziu, în fața Milanului, în a doua finală de Cupa Campionilor? S-a vorbit că echipa a refuzat să intre cu o zi mai devreme în cantonament și că asta ar fi contat destul de mult.

– Să știi că nu e prea mult de comentat. Am întâlnit o echipă care era cu 10 clase peste noi. Cea mai bună echipă din lume, Milan, iar noi nu mai eram la nivelul din ’86, aveam și probleme.

S-au distrat cu noi, la 4-0 le făcea semn Arrigo Sacchi: Gata, mai ușor! Habar n-am de ziua în plus sau în minus de cantonament. Puteam sta o lună în cantonament și tot patru ne dădeau. Erau prea buni, dăduseră cinci și lui Real în acea campanie europeană.

– Am urmărit cariera dumneavoastră de antrenor. FC Bihor, Sportul, Tiraspol, Timișoara, Vaslui, CS U Craiova. Rar ați rezistat mai mult de un sezon. De ce?

– Rezultate nu pot să zic că nu au fost. La Oradea am stat puțin, s-au stricat treburile rapid. Apoi am făcut echipa aceea nouă a Sportului, cu jucători tineri (1999-2000), și am promovat cu ei în a doua mea perioadă în Regie (2003-2004).

La Tiraspol am câștigat campionatul, cu Craiova am promovat. La Timișoara am ocupat locul secund, echivalentul unei participări în preliminariile Champions League. Mai mult, am fost la o repriză de titlul de campioană și nu îmi explic nici acum ce s-a întâmplat.

– Vă referiți la meciul acela Poli – Urziceni, 1-2, din mai 2009. Aveați 1-0 la pauză, gol Gigel Bucur.

– Nu înțeleg, nu înțeleg nimic. Aveam 1-0 la pauză, da. Apoi le-a dat cam ușor arbitrul un penalty; acolo s-a umblat, asta-i părerea mea, a fost ceva. Chiar dacă era italian, dar era mai ușor să umbli la arbitrii străini.

Mai am niște semne de întrebare și la 2-3 dintre jucătorii mei, dar asta e, acum nu mai contează și nu pot să acuz pe cineva. Ceva mă sâcâie, ceva îmi scapă, nu înțeleg. Oricum, a fost la mâna noastră victoria. Am ratat la 1-0 și la 1-1 ocazii mari.

– Ce jucători v-au dezamăgit atunci?

– Nu mai stau acum să mă gândesc, mi-au ajuns zvonurile pe care le-am auzit după mulți ani legate de meciul acela. Știți cum e, lumea vorbește și, de multe ori, în fotbal, se aruncă mizerii numai ca să te atace.

– Colaborarea cu Marian Iancu? După meciul acela cu Urziceni spunea că v-a dat pe mână o limuzină pe care n-ați reușit s-o conduceți.

– Colaborarea a mers bine, până a dorit să se impună el mai mult la echipă. N-am vrut să accept și atmosfera s-a stricat. N-a mai vrut să plătească.

Se întâmpla cu câteva meciuri înainte de finala campionatului. Oricum, calificasem echipa în finala Cupei, după un 4-1 cu Dinamo. Am lăsat limuzina pe locul doi și în finala Cupei României, care e problema?

Ce să zic, nici n-am fost tipul de antrenor care să renunțe la tot pentru fotbal, să-și dedice 24 de ore din 24 acestei meserii. De asta n-am acceptat oferte din țările arabe, din Rusia. N-am vrut să sacrific tot, să merg departe de copii.

Nu m-am dedicat sută la sută, uite, așa cum e Dan Petrescu, care a lăsat totul. Ca dovadă că are rezultate. Așa trebuie să fie un antrenor.

Eu am vrut să și trăiesc, așa am considerat. Am avut oferte și din România, de dată recentă, dar nu mai vreau.

– A devenit Liga 1 un mediu atât de nociv?

– Nu neapărat. În primul rând nu mai sunt bani, în al doilea rând aici s-a împământenit obiceiul că patronii se pricep și la antrenorat. Ei se bagă, fac și dreg. Unii antrenori acceptă, alții – nu. Celor încăpățânați li se duce vorba și sunt șanse mai mici să mai fie angajați.

– Dumneavoastră ați acceptat intervenția patronului? Să vă facă echipa, să vă impună jucători?

– Nu! Am încercat să am o relație decentă cu patronii. Mai vorbeam înainte de meciuri, explicam cum vreau să joc, ascultam păreri. Uite, Iancu mi-a dat o idee bună la un moment dat, când aveam probleme cu mijlocașul dreapta, și mi-a spus să mă gândesc la Arman Karamian, fratele lui Artiom.

Da, dar e de piciorul stâng, mie îmi plac extremele care centrează, nu numai să intre în interior. Aveam un meci greu cu Rapidul, foarte important. Până la urmă am vorbit toată săptămâna cu Arman, am încercat, l-am băgat și a ieșit.

A fost o idee bună pe care mi-a dat-o Iancu. Nu sunt absurd, sunt deschis la discuții argumentate, mai ales cu oameni care știu fotbal. Nici cu Porumboiu n-am avut probleme.

– La Steaua v-ați fi dorit să antrenați?

– Cum să nu-ți dorești să antrenezi echipa la care ai avut cele mai mari satisfacții profesionale din postura de jucător? Dar n-aveai cu cine, acolo.

Eu cu Gigi Becali n-am avut niciodată o relație bună. Tot timpul ne-am ciondănit, încă din perioada în care jucam și mai venea pe acolo să ne aducă iaurt și nu mai știu ce, că era prieten cu Hagi. De atunci nu ne prea înghițeam. N-aș putea să lucrez niciodată cu el.

– Gigi Becali a fost un rău necesar pentru Steaua?

– A băgat și bani, nu pot spune că nu, mai ales la început. Dar după aceea i-a scos. A avut și rezultate, dar puteau fi și mai bune. Dar uite cum a ajuns acum echipa. Să-și piardă identitatea, să-și piardă suporterii. Tot din cauza lui. Dar sunt sătul să vorbesc despre el, tot timpul…

– Postura aceasta de analist la Digi Sport vă prinde?

– Ce pot să vă spun e că îmi place. Decât să antrenez două luni la o echipă și apoi să merg la alta, și tot așa, cum se întâmplă la noi, să ascult mereu toate tâmpeniile pe care le poate debita un conducător de club, mai bine așa.

– Care e cea mai mare prostie pe care ați auzit-o din partea unui conducător de club?

– Nu știu așa. Am știut să mă impun de la bun început, să fie clar cum muncesc eu. Cu Iancu am avut atunci probleme, când mi-a spus că trebuie să ascult mai mult de indicațiile lui. I-am replicat că nu pot accepta un asemenea compromis.

Discut orice, sunt receptiv, dar nu așa – schimbă-l pe ăla, bagă-l pe ăla! Așa mai bine nu antrenez. Și la Vaslui a fost bine, până la faza aceea cu Rotariu. (Balint a demisionat după ce Porumboiu i-a dat afară secundul – n.r.). Oricum, am rămas în relații bune cu ei. Porumboiu a zis, la un moment dat, că sunt între primii cinci antrenori din România.

– Puteți numi câțiva antrenori români din noul val pe care-i apreciați?

– Sunt mai mulți. Uite, Dan Petrescu îmi place. Are niște idei clare și îi vezi mâna la echipa la care se duce. Știi că joacă foarte mult în față, la el nu există pasa înapoi.

Totul se joacă în față, cu bătaie pe mingea a doua, tot timpul impune presiunea aceasta. N-a stat o lună la ASA Târgu Mureș, a jucat un meci în Supercupă, dar am sesizat mâna lui. S-a văzut mâna antrenorului.

Uită-te la Steaua, cu Reghecampf. Nu sunt eu prietenul lui, nu-l simpatizez nu știu ce, dar trebuie să-i respect valoarea. Cât a fost doi ani la Steaua, a făcut treabă bună, acum a preluat Steaua din mers și imediat s-a văzut.

Ce le spune, ce le face, că preparator, nepreparator, ce-o fi, nu mă interesează! Se vede!

Și ca ei mai sunt alții. Gâlcă, de exemplu, a câștigat tot, deși se poate spune că ASA a pierdut acel campionat, nu că l-a câștigat Steaua.

– Bine, Gâlcă a ratat accesul în grupele Champions League…

– Stai liniștit, că nici nu o să mai vezi echipă românească în Champions League în următorii mulți ani, la cum s-a dus în cap fotbalul nostru. Fără spectatori, fără condiții, fără nimic.

Și Pițurcă, din punctul meu de vedere, e antrenor bun. Că nu e niciunul super-antrenor, la nivelul lui Mourinho, Ancelotti sau Ferguson, e altceva.

Uite, Mircea Lucescu, un om pe care-l respect enorm, și-a dedicat toată viața fotbalului. Dacă îți propui să fii antrenor trebuie să urmezi modelul lui.

– Ați fost secundul lui Lucescu, pentru un an, la Galata…

– Da, foarte bun tactician, foarte bun la antrenamente – inventa tot timpul exerciții pe profilul meciului pe care-l avea la sfârșitul săptămânii, foarte bun în studiul adeversarului. Un antrenor preocupat și bun.

– Tradiționala anchetă a Gazetei Sporturilor a oferit două premii surprinzătoare: Tătărușanu, cel mai bun fotbalist român al anului 2015, și Hagi, cel mai bun antrenor. De acord?

– Tătărușanu a avut o mare contribuție la calificarea echipei naționale, transferul lui la Fiorentina a fost unul reușit, face meciuri bune în Italia.

Într-un fel, nici nu te poți gândi la altcineva, nu-mi vine în minte un alt jucător. Mi se pare justă alegerea. E păcat că nu prea mai ai de unde să alegi. Pe vremea noastră era o concurență acerbă.

Hagi merită, chiar am stat și m-am gândit. Merită și din alt punct de vedere, pentru ce-a organizat și a făcut el la Viitorul. Și-a pus la bătaie propriii bani, a pierdut din ei. Merită pentru dragostea pe care o are pentru fotbal, plus că Viitorul practică un fotbal frumos.

Mai au și ei probleme, pentru că încă nu au spiritul acela de campioni. Nu au cum să-l aibă cu doar 2-3 jucători care au câștigat trofee în cariera lor.

– Insistența cu promovarea lui Ianis nu e în defavoarea lui? Chiar și numai pentru simplul fapt că așteptările sunt mari și îl expune la o presiune uriașă…

– E un jucător talentat, dar încă e firav, vârsta, construcția lui… Acum, eu mă pun în locul lui Hagi, e echipa lui, sunt banii lui. Sigur, poate că la un moment dat l-a forțat puțin și asta i-a dăunat.

Dar, eu, în postura lui Hagi, la fel aș fi făcut. Trebuie să-l împingi, să-l ajuți puțin. Presiune? Și dacă stă pe bancă? Mai bine îl pui în teren, să simtă, să joace.

Sunt jucători care s-au ratat și din cauza unor antrenori care s-au încăpățânat să nu-i folosească. Au stat un an pe bancă, al doilea tot acolo, cu câteva minute prinse în teren. La un moment dat, s-au pierdut.

Trebuie să le dai un imbold. Nu-l condamn pe Gică, poate la fel aș fi făcut și eu. De-abia a împlinit 17 ani. Hagi, la vârsta asta, era deja butucănos, avea vână în el. Să vedem, vorbim de un puști, deocamdată.

– Rămâne o enigmă apariția lui Sânmărtean, ca titular în tricoul naționalei, atât de târziu? Unde a fost omul acesta până acum?

– Cine știe, poate că îți vine mintea mai târziu, odată cu experiența. Îi apreciez mult pe cei care ajung să joace până la o vârstă mai înaintată. Pe toți îi sfătuiesc să nu renunțe, să joace până mai pot alerga. E cumplit să te lași așa, mai devreme.

Pe Lucian l-am avut la Vaslui, poate că a fost și o problemă de mentalitate. Păcat, la talentul lui… Mare talent, pe cuvânt, păcat că a pierdut niște timp și niște trenuri importante. E un magician, era o încântare să-l privești la antrenamente și la meciuri, bineînțeles.

– Mai există meciuri aranjate în Liga 1?

– Habar n-am. Niciodată n-am avut probe, deși câteodată nici n-ai nevoie, îți dai pur și simplu seama. Cred că la un moment dat se pot face și meciuri aranjate, nu ai cum să nu faci într-o viață de fotbalist. Unele se pot face direct pe teren, când același rezultat, un egal de exemplu, le convine ambelor formații.

Cel mai grav e când se vând jucători pentru meciuri la pariuri. De aici a început toată nebunia. E o problemă foarte mare, se învârt bani mulți, agenți, mafioți din umbră.

Gabi Balint împlinește 53 de ani. Foto: Raul Ștef

– Dacă ați putea da timpul înapoi, ce decizie ați schimba în carieră?

– Poate doctorul care m-a operat. Să știi că nu prea am luat decizii proaste în fotbal. Poate ca antrenor, am ignorat unele oferte cărora ar fi trebuit să le dau curs. Sau poate altă dată am acceptat o provocare pe care n-ar fi trebuit s-o urmez.

Nu regret nimic, niciodată. Decizii proaste în viață? Ca orice om. Dar nu stau niciodată să regret, oricum nu mai poți schimba mare lucru. Trebuie să iei fiecare moment, să încerci să te bucuri, că ne apropiem tot mai mult de bătrânețe.

Bătrânețea e urâtă. Mă enervez când îl aud pe câte unul că zice – bă, ce frumos a îmbătrânit cutare sau cutare. Cum dracu’ să îmbătrânești frumos?

Când îmbătrânești ești gata. La noi se simte și mai repede. Se cunosc acum toate loviturile și cantonamentele de iarnă, prin zăpadă. Noroc că mă mai urc pe motor și atunci mă simt pe deplin fericit, oricâte probleme aș avea.

Nu-ți alegi o destinație, pleci pur și simplu. Încerc să-mi fac o viață mai liniștită, mai ferită de stresul și tensiunea pe care le trăiește un antrenor, să iau fiecare moment în parte și să mă bucur de el.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€