Femeia-model pentru Garda de Fier

Un segment istoric rar exploatat face obiectul unui studiu realizat de un tânăr sociolog: femeia legionară.

Mihai Stelian Rusu (foto), asistent universitar la Departamentul de Sociologie din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, cercetează extrema dreaptă interbelică, inclusiv prin prisma memoriei colective și a studiilor de identitate.

El încearcă să răspundă la o întrebare pe cât de simplă, pe atât de complexă: care era idealul femeii acelor vremuri?

Din cercetarea sa, prezentată la Congresul Național al Istoricilor Români (25-27 august 2016), reiese că, deși anumite atitudini ne par retrograde, românca zilelor noastre poartă în ADN-ul social urmele acestor transformări.

*

„Vrem pe femeia timpurilor noastre, luptătoare. O vrem camaradă. O cere timpul. Nu manechin fardat, zbătându-se pentru drepturi, nu în costumul Evei, lăcuind ceasuri întregi unghiile chilometrice și mâncând lămâie pentru siluetă, […], ci ea însăși războinică.” (Ion Banea, lider al Mișcării Legionare)

„Am ajuns la acest subiect dorind să înțeleg ideologia Mișcării Legionare, fascinat de modul în care în cadrul acesteia s-au împletit poziționări politice precum ultranaționalism, antisemitism, anticomunism, antidemocratism, antiliberalism și concepte religioase precum sacrificiu de sine, mântuirea neamului şi răscumpărarea păcatelor naţiunii prin suferințele unei elite mărturisitoare”, spune Mihai Stelian Rusu.

Legionarismul şi fascismul au fost ideologii „musculare” – explică cercetătorul -, ideologii care făceau cultul masculinității, „glorificarea virilității și apologia violenței”.

Bărbatul legionar trebuia modelat astfel încât să se potrivească „idealurilor de eroism martiric și patriotism jertfelnic îmbrățișate de Legiunea Arhanghelul Mihail”.

Astfel, Mihai Rusu și-a pus o întrebare firească: ce rol avea femeia în această construcție masculină?

„Eroul legionar era imaginat după chipul și asemănarea lui Corneliu Zelea Codreanu, a lui Ion I. Moța și a lui Vasile Marin – morți în 1937 pe frontul din Spania, unde au luptat în războiul civil împotriva comuniștilor – sau a Nicadorilor – cei trei legionari din «echipa morții» care l-a asasinat în 1933 pe prim-ministrul Ion G. Duca. Modelul femeii legionare nu a fost atât de univoc”, a constatat Mihai Stelian Rusu.

Modelul Eliza Zelea Codreanu

Cercetătorul sibian a identificat trei tipuri de feminitate legionară. Modelul dominant era al Elizei Zelea Codreanu, mama conducătorului Mişcării, supranumit Căpitanul.

„În lumina acestui tip, femeia legionară trebuia să fie, mai presus de orice, o mamă, o născătoare de viitori eroi masculini pe care să îi pună în slujba neamului.

Sfera sa de activitate rămânea spațiul casnic, unde își putea demonstra eroismul feminin prin creșterea copiilor, sprijinirea soțului și gestionarea gospodăriei.

Mama lui Corneliu, Eliza Zelea Codreanu, ilustrează cel mai bine, în «carne și oase», acest ideal al femeii eroine, prin maternitatea sa și prin supunerea domestică în fața soțului ei.”

„Cea mai mare glorie la care poate aspira o femeie [este] gloria de a fi mamă.” (Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul Mișcării Legionare)

În timp ce elogia maternitatea, Codreanu le cerea româncelor să demonstreze bărbăție. Românca trebuia să fie „o femeie, dar cu atitudine de mare bărbăție”.

Cele mai multe îndemnuri urmăreau ca femeia să își îmbrățișeze maternitatea ca destin biologic de a naște cât mai mulți copii, pe care să îi îngrijească și să îi educe în spiritul eroic propovăduit de Legiune.

Modelul Nicoleta Nicolescu

„Spre deosebire de tipul conservator al maternității domestice, modelul reprezentat de Nicoleta Nicolescu era acela al studentei virgine, necăsătorite, care îmbrăca uniforma cu cămașa verde și diagonală, defilând în formațiuni paramilitare pe străzile orașelor.

Acest tip de feminitate legionară masculiniza femeia, «îmbărbătând-o» cu calități specifice bărbaților Mișcării: eroism martiric, curaj milităresc, disciplină de fier”, explică Mihai Rusu.

Nicoleta Nicolescu a fost comandanta „Cetățuilor”, echivalentul feminin al „cuiburilor” în care erau organizați bărbații legionari. Ea a aderat la Mișcare în 1930, în primul an de studenție la Universitatea din București.

Despre Nicoleta Nicolescu, cercetătorul Mihai Stelian Rusu povestește că a devenit una dintre cele mai de încredere persoane ale lui Corneliu Codreanu.

Cât timp s-a aflat la şefia femeilor din Mişcare, ea le-a organizat în unități paramilitare. Studentele defilau pe străzile Bucureștiului, îmbrăcate în uniformă legionară.

Nicolescu era de o „intransigență morală împinsă la extrem” și le cerea fetelor din Cetățuia sa să rămână fecioare, interzicându-le să întrețină relații sexuale.

Nu întâmplător, era supranumită „Ecaterina Teodoroiu”.

„La un moment dat, Nicoleta Nicolescu le-a supus ea însăși pe fetele din subordine unui control al virginității. Cea care a fost descoperită că nu mai era fecioară a fost dată afară din Cetățuie. Nici măcar explicațiile sale că era logodită nu au înduplecat-o pe Nicoleta, care a refuzat să o mai primească.” (Mihai Stelian Rusu, cercetător)

Nicoleta Nicolescu a avut parte de un sfârșit înfiorător. A fost ucisă în 10 iulie 1939, în contextul prigoanei împotriva legionarilor dezlănțuită de regele Carol al II-lea în 1938. A fost arestată, bătută, torturată și arsă de vie, în secret, la crematoriul „Cenușa” din București.

Rămășițele ei au fost recuperate de un angajat al crematoriului. În 1940, după instaurarea Statului Național Legionar, urna sa a fost îngropată alături de alți membri ai Mișcării, într-o ceremonie impresionantă, la Cimitirul Legionar din Predeal.

Exemplele vehiculate în ziarele Legiunii ca fiind demne de urmat erau Fecioara Maria, Sfânta Martiră Blandina și Sfânta Parascheva.

Şi alte femei care sfârşiseră în timpul prigoane erau proslăvite: Lucia Grecu, Elena Bagdad sau Ecaterina (Titi) Gâță.

Între eroinele care le erau propuse drept model susţinătorilor Legiunii nu se afla, surprinzător, aviatoarea Smaranda Brăescu, pe care, în zilele noastre, o asociem cel mai des cu Mișcarea Legionară.

Cercetătorul Mihai Rusu are și o explicație pentru acest lucru: nici ea, nici alte aviatoare din Escadrila Sanitară nu se încadrau în tiparul mamei eroine.

„De o stimă cu totul remarcabilă se bucură și Ecaterina Teodoroiu, «Fecioara de la Jiu», preamărită ca Ioana d’Arc a României și instituită ca model suprem al eroismului martiric feminin.” (Mihai Stelian Rusu, cercetător)

Modelul „șic”

Legionara-mondenă este al treilea model recunoscut de Mișcare, care se inspira, uneori, chiar din stilul starletelor hollywoodiene.

În presa legionară a început să își facă apariția o astfel de optică după septembrie 1940, când s-a instaurat Statul Naţional Legionar.

„Găsim în reclamele, imaginile și rubricile unor astfel de reviste, ca ‘Bunavestire de Duminică’ sau ‘Cuvântul’, un model cu totul neașteptat al femeii legionare, care primește educație vestimentară, sfaturi romantice și lecții de înfrumusețare corporală prin mijloace cosmetice.

Pluralitatea modelelor feminității legionare sugerează că imaginația feminină a bărbaților legionari – cei care au plăsmuit Noua Femeie legionară – era adesea confuză până la a friza contradicția”, spune cercetătorul Mihai Stelian Rusu.

„Rumena trinitate”

În revistele orientate, femeile legionare erau îndemnate la modestie vestimentară și naturalețe estetică, denunțând „rumena trinitate: roșul de obraz, roșul de buze și roșul de unghii”.

În locul cremelor scumpe cumpărate de pe Lipscani, soțiile legionare sunt sfătuite să folosească „făina de păpușoi (mălaiul) [care] curăță și moaie pielea”, și „cât mai puțin oja de unghii”.

Femeia legionară și femeia sovietică

Extremele stângă şi dreaptă s-au întâlnit în mai multe puncte decât ar fi vrut.

În îndemnul legionar adresat femeilor de a naște cât mai mulți copii, ați recunoscut, probabil, ceea ce avea să devină şi unul dintre obiectivele comuniste.

Statutul de „mamă eroină” a fost precedat de o medalie echivalentă oferită de fasciștii italieni, care premia femeile prolifice.

Diferența majoră dintre femeia legionară și cea sovietică, argumentează Mihai Rusu, este că aceasta din urmă, „descătușată din chingile patriarhalității”, urma un model androgin de feminitate, acela al femeii muncitoare, care nu se deosebea substanțial de versiunea lui masculină.

„În Uniunea Sovietică a anilor ’20, spre exemplu, s-au luat măsuri nemaiîntâlnite, menite să emancipeze femeia din situația ei de subalteritate de gen. URSS a fost chiar primul stat care a slăbit legislația desfacerii căsătoriilor până la a încuraja implicit divorțurile.

Revoluția bolșevică a însemnat și o revoluție sexuală, în condițiile în care, pentru o scurtă perioadă de timp, s-a promovat ideea de «amor liber», fără angajamente emoționale ori matrimoniale.

Aceasta până când Lenin a pus capăt acestei anarhii sexuale și a inversat tendința, aducând din ce în ce mai mult femeile, ca și întreaga societate de altfel, sub controlul tot mai vigilent al statului. În cele din urmă, regimurile comuniste au ajuns la același cult al maternității proslăvit și de regimurile fasciste.” (Mihai Stelian Rusu, cercetător)

În spațiul românesc, spune sociologul, idei feministe au apărut înainte de articularea curentului comunist. Aceste idei s-au dezvoltat independent de mişcarea de extremă stângă, chiar dacă între adepții feminismului și simpatizanții comuniști existau afinități ideologice.

Pe de altă parte, extrema dreaptă disprețuia feminismul, considerându-le pe exponentele acestuia drept femei desfigurate, care își negau propria menire biologică, aceea de a fi mame și soții.

„Fără îndoială că, pe de o parte, regimurile comuniste au contribuit la emanciparea femeii, acordându-i dreptul de vot și scoțând-o de sub tutela juridică a bărbaților.

Dacă vorbim însă despre politicile pro-nataliste implementate prin decretul de interzicere a avorturilor din 1966, care a însemnat o confiscare de către stat a trupurilor femeilor, vedem că regimul a etatizat dreptul de a dispune de propriul corp, transformând prin aceasta trupul feminin într-o mașinărie statală de reproducție biologică.

Apoi, dacă comunismul a legalizat egalitatea de gen, nu înseamnă și că a pus capăt efectiv acestei discriminări. În sfera producției, femeile trudeau cot la cot cu tovarășii lor de sex masculin. Apoi în gospodărie, femeile au continuat să poarte povara domesticității, căreia i se adăugase acum și norma de lucru în fabrică”, adaugă Mihai Rusu.

Ce au mai păstrat româncele din aceste modele istorice imaginate de bărbați?

Sociologul spune că nu ar exista o „filiație directă” și că identitatea femeilor e modelată de forțele politice și de valorile sociale cu care sunt contemporane.

Femeia de azi e „independentă, profesionistă și carieristă”, consideră Mihai Rusu.

În regimurile fascist și comunist, femeia era sub presiunea unor valori colectiviste, care îi cereau să se sacrifice pentru societate, fie prin maternitate, fie prin muncă.

Specific vremii noastre e individualismul, „care încurajează femeile să își realizeze potențialul profesional înainte de a se căsători și de a naște”.