"Familia e fericită când părinții se bucură de copiii lor în loc să-și imagineze alții"

O mamă fericită descoperă cu groază că bebelușul ei nu reacționează ca restul copiilor. Alta observă cum fiul ei de câțiva ani repetă perfect la pian orice melodie aude, ba mai și compune. Alta se trezește într-o dimineață și află că fiul ei și-a împușcat mai mulți colegi și profesori de la liceu, apoi și-a luat viața.

Toate familiile au o poveste, dar, în unele cazuri, povestea se suprapune peste o luptă incredibilă cu înțelegerea și acceptarea unui fapt simplu: acela că un copil poate să fie foarte diferit de părinții săi.

„Far from the tree” (Departe de trunchi. Douăsprezece feluri de dragoste. Părinți, copii și căutarea identității) – așa se numește noul volum al scriitorului american Andrew Solomon. El clasează poveștile a peste 300 de familii care se confruntă cu grave dizabilități fizice sau psihice ori cu situații pe care societatea le consideră „anormale” – cum este, de pildă, creșterea unui copil rezultat dintr-un viol.

Străbătând aceste povești, Solomon surprinde prejudecăți adânci, erori de legislație și mentalități închise. Însă ceea ce iese la suprafață cu limpezime este iubirea și felul în care ea poate aduce bucurie în cele mai disperate situații.

Cunoscut cititorilor din România datorită cărții „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei”, Andrew Solomon ne-a acordat un interviu despre noul său volum, în care vorbește, de fapt, despre puterea iubirii de a transforma oamenii.

Unele dintre mărturiile sale sunt emoționante, fiindcă se referă la propria familie. Care, la fel ca toate familiile, ascundea un secret…

*

– Emma Brockes scrie despre „Departe de trunchi” în The Guardian: Cartea debutează ca un studiu al părinților care cresc copii „dificili” și sfârșește printr-o afirmare a tot ceea ce înseamnă să fii om.
Ce ne face oameni, în opinia dumneavoastră, și cum se face că vorbim atât de rar despre asta?

Andrew Solomon: Asta este o întrebare copleșitoare; mii de lucruri ne fac să fim oameni. Cred, totuși, că ceea ce a vrut să spună Emma Brockes – și ceea ce am încercat eu să exprim prin această carte – este că suntem cât se poate de imperfecți și că oamenii care nu pot să tolereze imperfecțiunea sunt incapabili de iubire.

Cartea mea arată părinți care sfârșesc prin a-și iubi copiii, chiar dacă aceștia nu sunt copiii pe care și i-ar fi dorit sau imaginat. Este despre oameni pe care majoritatea dintre noi i-ar vedea drept infirmi, dar care își resimt cel mai des condiția nu ca pe o boală, ci ca pe o identitate. Mulți dintre ei trăiesc vieți bogate și pline de satisfacții.

Fiecare om are bucuriile și tristețile sale, iar secretul în viață este să găsești o abordare veselă a tristeților. Povestind vieți ale unor oameni care au reușit acest lucru, am încercat să demonstrez complexitatea trăirilor noastre interioare, bucuriile deosebite pe care le dobândim când ne acceptăm semenii ca ființe umane, când încetăm să îi judecăm și când îi descoperim așa cum sunt.

– Care este cel mai bun sfat pe care îl puteți da unei familii sau unui părinte care tocmai a aflat că are un copil cu o infirmitate fizică sau psihică?

– Înainte de orice, aș sugera ca acești părinți să recunoască un fapt: că știu foarte puțin despre cum este sau cum va fi viața interioară a copilului lor. Ar trebui să evite scenariile dureroase și tragedia situației.

Da, experiența lor va fi diferită de ceea ce și-au imaginat, dar va avea și satisfacțiile și plăcerile ei tăcute, de asemenea. Primul pas este să găsească alți părinți ai unui copil cu același tip de dizabilitate, precum și un adult cu acea dizabilitate.

Astfel apar puncte de referință și părinții pot decide dacă vor să facă lucrurile așa cum le văd la ceilalți sau vor să le facă în mod diferit.

Părinții ar trebui să afle ce tratamente s-au dovedit folositoare pentru alții și să le inițieze imediat. Majoritatea tratamentelor pentru dizabilități au efect maxim când sunt începute devreme.

În fine, părinții ar trebui să vadă de ce starea copilului e considerată un handicap. O parte din problemă va fi medicală: copilul va resimți durere, lipsă de mobilitate etc.

O altă parte a problemei este socială: oamenii se vor holba la acest copil, n-o să-l includă în jocuri la școală, vor presupune că e incapabil să facă multe dintre lucrurile pe care, de fapt, poate să le facă.

Partea medicală a problemei cere un răspuns medical, dar partea socială are nevoie de o soluție la nivel social. Nu presupune că trebuie să vindeci totul: de multe ori, acceptarea contează mai mult decât tratamentul. Cu astfel de copii, acceptarea e un proces social și un fundament al iubirii.

– Putem să spunem că există „eșec” în cazul unor părinți care cresc astfel de copii „dificili”?

– Dacă există eșec în a crește copii, în general, atunci există așa ceva și cu un copil „dificil”. Unii părinți nu reușesc să-și iubească copiii; mulți copii cu infirmități sunt dați spre adopție. La un nivel mai profund, mulți părinți nu reușesc să-și accepte copiii.

Părinții ar trebui să evite situația în care copilul simte că ei și l-ar fi dorit să fie altfel. Trebuie să nu-l facă pe copil să se perceapă ca fiind dezamăgitor. N-ar trebui să fie furioși, distructivi sau neimplicați. Și mai trebuie să caute ajutor medical corespunzător.

E foarte important ca părinții care au un copil „dificil” să pătrundă în lumea celor care sunt asemenea copilului lor și să înțeleagă ce înseamnă succesul pentru acești oameni, mai degrabă decât să se agațe de conceptul de succes care le este familiar.

De asemenea, trebuie să-și învețe copilul să obțină cât de multă independență poate. Să fie mereu prezenți, mereu atenți, și totuși nu sufocanți. E nevoie de un talent deosebit să ții în echilibru toate aceste cerințe.

– Să presupunem că ai un copil supradotat. Cum îl tratezi, cum te porți cu el, în așa fel încât să-i pui în lumină talentul?

– Să ai un copil supradotat este mai puțin trist decât să ai un copil cu o dizabilitate, dar nu neapărat mai ușor. Acești copii sunt deseori desincronizați. Asta înseamnă că vârsta lor intelectuală poate fi foarte avansată, în timp ce vârsta lor emoțională rămâne la nivelul anilor sau chiar puțin în urmă.

Copiii de acest fel nu au tovarăși. Restul copiilor nu înțeleg despre ce vorbesc ei, iar majoritatea adulților nu vor să fie prieteni cu un școlar de 6 ani.

Primul lucru care trebuie găsit pentru un astfel de copil este un context în care să fie acceptat. Așa că aș căuta copii similari, exact ca și cum m-aș confrunta cu o dizabilitate. Și adulți înțelegători.

Părinții unui copil precoce trebuie să înțeleagă decalajul dintre vârsta emoțională și cea intelectuală a copilului lor și să încerce să facă față acestei diferențe care poate fi năucitoare.

Apoi părinții acestor copii trebuie să înțeleagă că o dezvoltare precoce nu prevestește neapărat o dezvoltare în profunzime. Talentul unui copil pare să vină de nicăieri, dar are nevoie să fie crescut, iar asta presupune timp și grijă.

Faptul de a fi genial, geniul în sine, nu garantează nici o realizare.

În fine, părinții trebuie să găsească un echilibru în ceea ce privește măsura în care își expun copilul criticii și judecății celorlalți.

E o greșeală să-l lași prea mult în atenția publicului când e foarte tânăr; devine stresat și își creează așteptări pe care mulți copii supradotați nu reușesc, în final, să le atingă.

Pe de altă parte, să ții departe de lume un copil talentat și care dorește din tot sufletul să se afirme poate fi foarte descurajant. Pentru unii, e ca și cum i-ai priva de oxigen.

Trebuie să vezi câtă expunere publică îl ajută pe copil. La fel ca multe alte aspecte ale vieții, și asta ține de echilibru.

– Multe adolescente și femei visează să aibă o familie perfectă. La ce vă duce cu gândul această expresie, „familie perfectă”?

– Ceea ce-mi vine în minte e faptul că nici o familie nu e perfectă. Avem cu toții ideea asta, că o să facem cumva ca totul să meargă bine, dar, de fapt, nimeni nu poate s-o facă.

La maturitate, majoritatea oamenilor se pot plânge de unele laturi ale părinților. Dar deseori când ne imaginăm că vom avea copii, ne dorim ca ei să fie frumoși, isteți, atletici, plini de succes, cu abilități de socializare și așa mai departe. Unii copii le pot oferi părinților aceste satisfacții, dar alții, nu.

Familia e fericită când părinții se bucură de copiii lor în loc să-și imagineze alții. E o familie în care faptul că părinții sunt schimbați de copii e la fel de cert ca faptul că aceștia vor fi modelați de părinți.

Bineînțeles, o familie perfectă este, în cele din urmă, una în care toți oamenii se iubesc deopotrivă. Nu contează ca fotografia să apară perfectă pentru cei din afară, e important să existe fericire înăuntru. O familie perfectă presupune o mare doză de respect: părinți care-și respectă copiii și copii care-și respectă părinții.

– Care e cel mai important lucru pe care îl poate face un părinte pentru a-l ajuta pe copil să-și descopere identitatea și să fie fericit?

– Cel mai bine e să începi prin a fi deschis tuturor posibilităților. Copilul tău s-ar putea să fie foarte diferit de tine și tu s-ar putea să resimți această diferență ca pe ceva ciudat și urât. Dar copilul tău s-ar putea să nu o resimtă așa.

Încearcă să-i lași spațiu și intimitate, pentru a fi fericit în realitatea lui, oricare ar fi aceea. De asemenea, încearcă să afli cât mai multe informații despre grupul de identitate la care el s-ar putea afilia.

Copilul tău este homosexual? Învață despre viața homosexualilor. Suferă de nanism? Învață despre viața celor mici de înălțime. Nu-l lăsa să crească cu ideea că este singurul de felul său.

Dacă există o problemă politică în jurul identității sale, află care este aceea. Dacă va trebui să comunice în limbajul semnelor, învață limbajul semnelor. Asigură-te că are un sentiment de mare siguranță acasă, pentru că acea convingere că e iubit va inspira curajul de a-și afirma identitatea.

– Familia este descrisă cel mai des în carte ca fiind sursa fericirii și a salvării. Care sunt, după dumneavoastră, strădaniile prin care trece o familie în drumul spre înțelegere și iubire reciprocă? Ar trebui să apreciem legăturile de familie mai mult?

– Ar trebui să apreciem legăturile dintre oameni mai mult decât o facem. Prea mulți oameni comunică acum în primul rând printr-un ecran, în loc să o facă față în față.

Un aspect foarte important este să facem distincția între iubire și acceptare. Cei mai mulți părinți își iubesc copiii; dar cei mai mulți părinți se luptă să-și accepte copiii.

Acestea sunt afirmații adevărate și în cazurile în care copiii nu sunt foarte diferiți de ceilalți.

Dacă ești părinte, trebuie să ai răbdare cu încercările prin care treci și să nu te învinovățești pe tine însuți când este greu.

Dacă ești copil, trebuie să ai răbdare cu faptul că părinții tăi s-ar putea să nu știe cum să te accepte. Nu înseamnă că nu ești iubit.

Majoritatea părinților își imaginează că propriii copii le vor semăna și trebuie să se străduiască să înțeleagă că aceștia sunt oameni diferiți și separați de ei.

Majoritatea copiilor ar vrea să dețină un control mai mare decât cel asociat cu faptul de a fi copil.

Fiecare trece printr-o bătălie în care își formează sau își acceptă o identitate independentă. Desigur, unele familii sunt otrăvitoare și lipsite de iubire. Dar de multe ori sunt doar confuze, frustrate, furioase și sfârșite de oboseală.

E greu să-i înveți să iubească pe niște oameni care nu simt asta în mod obișnuit, dar se poate lucra cu toate aceste emoții și ele pot coexista cu iubirea. Faptul că ești furios într-o situație nu înseamnă că nu iubești persoana care te-a înfuriat.

– Multe dintre poveștile cărții descriu un fel de iubire despre care nu vorbim aproape niciodată: răbdătoare, grea și nevoită să supraviețuiască anilor de suferințe. Cum ați descrie dumneavoastră iubirea?

– Ei bine, iubirea a fost întotdeauna ceva greu de definit, pentru eseiști, pentru poeți, pentru fiecare dintre noi. Iubirea presupune să pui nevoile cuiva înaintea nevoilor tale.

Iubirea presupune să încerci să rezolvi problemele mai degrabă decât să te lași scos din sărite de ele.

Să-ți faci griji pentru cineva, să-ți fie teamă pentru cineva, să fii fericit pentru fericirea lui și curajos în fața tristeții sale. Iubirea are nevoie de empatie, de dorința de-a înțelege ce se întâmplă în interiorul altcuiva.

Presupune să ai curajul de a fi sever uneori, de a pune presiune pe cineva în așa fel încât să devină varianta cea mai bună a sinelui său; iubirea are nevoie de știința meticuloasă care te face să cunoști ce e posibil și ce e imposibil pentru cineva. Implică bunătate, răbdare și pe cât de multă înțelepciune e posibil.

– Ce i-ați spune cuiva care e de părere că normalitatea e una din condițiile pe care societatea le impune pentru a fi de succes?

– Sunt la fel de multe definiții ale succesului pe câți oameni există în lume. Și sunt tot atâtea înțelegeri ale normalității pe câți oameni există în lume. Normalitatea e supraestimată. Nu există dovezi că oamenii „normali” sunt mai fericiți.

Normalitatea este, în fond, credința că felul în care sunt majoritatea oamenilor e mai bun decât felul în care sunt câțiva. De multe ori, oamenii care se cred normali sunt plictisiți și plictisitori în același timp.

Succesul nu este o determinare din afara noastră, ci un standard impus din interior. Toți ne dorim să ne potrivim cu ceilalți, toți ne dorim ca lucrurile să fi fost mai ușoare.

Oamenii mă întreabă uneori dacă aș fi vrut să nu fiu homosexual, și întotdeauna le răspund că, dacă nu aș fi fost homosexual, nu aș fi fost eu însumi. Poate că aș fi fost o altă persoană, care ar fi fost fericită.

În copilărie uram faptul că sunt homosexual, voiam să fiu normal ca toți ceilalți. Acum, la maturitate, cu un soț și copii, am găsit o mare bucurie, și cred că încercările prin care am trecut în tinerețe sunt parte din ceea ce mă face să fiu eu însumi.

Experiența mea mi-a permis să simpatizez cu alți excluși. Asta m-a făcut să merg mai departe, înspre aventură. O viață „normală” ar fi fost mult mai simplă, dar pentru mine nu ar fi fost mai bună.

Și le-aș mai spune oamenilor care se gândesc că normalitatea e singura posibilitate viabilă că există bucurii specifice „anormalilor” și că, uneori, anormalitatea e cea care ne împinge către succes.

Aș fi atins succesul pe care îl am acum dacă aș fi fost „normal”? Nu cred. Alt succes, poate, dar nu acesta.

– Povestiți în carte cazul familiei lui Dylan Klebold (unul dintre cei doi tineri care au deschis focul asupra colegilor și profesorilor din liceul Columbine și care apoi s-au sinucis). Mama lui suferă în continuare din cauză că nu a realizat că fiul ei urma să ucidă – și asta te face să te întrebi dacă îi putem cunoaște cu totul pe ceilalți sau ajungem să cunoaștem doar părți, straturi, ale lor.

– Revelația tristă a unei vaste părți din cercetările mele – și a acelui capitol despre care vorbiți, în particular – este că nu cunoaștem niciodată complet pe altcineva. Sue Klebold a crezut că fiul ei va fi în mare parte ca ea, într-adevăr. A presupus asta. De fapt, el era profund diferit.

Ea lucra cu oameni infirmi și a încercat să facă lumea un loc mai bun, el a împușcat oameni la liceul unde învăța, oameni care nu-i greșiseră cu nimic. A cauzat o suferință inimaginabilă. Mi-ar plăcea să-mi cunosc propriii copii, dar nu plec de presupunerea că îi și cunosc.

Dacă cineva atât de inteligent ca Sue Klebold poate să știe atât de puțin despre propriul copil, e cazul să înțelegem că oamenii pot să se ascundă de părinții lor.

Pentru o vreme, eu le-am ascuns părinților viața mea de homosexual, așa că știu ce înseamnă să ascunzi lucruri. Nu e atât de greu de realizat.

Majoritatea dintre noi ascundem câte ceva, și unii oameni ascund atât de multe, încât persoana pe care o vedem nu are legătură cu realitatea.

Nu putem să știm cât cunoaștem, putem doar opera cu certitudinea că știința noastră despre ceilalți este imperfectă. Și că este posibil să iubești pe cineva pe care nu îl cunoști complet.

Dacă am putea iubi doar oamenii pe care îi cunoaștem cu totul, am trăi o viață foarte singuratică.

*

Un om care a încercat de toate

„Ni se vorbise despre Andrew Solomon ca despre o legendă: privindu-l, încercam să-i ascult povestea, alcătuită nu din cuvinte mai întâi, ci din tonuri de lumină și din mici străluciri ale canavalei pe care era pictat. Nu știam atunci – a trebuit să-i citesc cartea ca să aflu – că aveam în față un om care încercase de toate, căruia nimic omenesc nu-i era străin, care supraviețuise Africii negre și pustiurilor de gheață de dincolo de Cercul Polar, care cunoscuse toate formele de amor și toate nuanțele suferinței umane, care-și dereglase voit, asemenea lui Rimbaud, toate simțurile, care citise, asemenea lui Mallarmé, toate cărțile, care cartografiase, asemenea lui Lautréamont, toate iadurile minții…”

Mircea Cărtărescu despre Andrew Solomon