Dezintegrarea democrațiilor? Nu chiar!

Auzi sau citești non-stop că democrația este sub asediu, că forțele populiste sunt fie dominante, fie în ascensiune. O comparație cu trecutul arată că situația nu este de fapt chiar atât de neagră.

Pentru a face această afirmație voi lua drept reper momentul cel mai dificil din istoria democrației moderne: primele scrutine electorale din timpul Marii Depresiuni (1929-1932) sau imediat de după aceea.

Vom urmări scorurile partidelor care propuneau sisteme totalitare; datorită experienței istorice dobândite între timp, extremismul asumat ca atare nu mai e prezent pe scena politică. De aceea nu pot face comparație decât cu partidele prezente care chestionează aspecte ale democrației și/sau care propun soluții simple și ușor de memorat pentru probleme complexe. Formula “și/sau” din fraza anterioară este una prudentă – de fapt, cine dorește acum modificarea fundamentelor democrației apelează la populism (și invers).

Încep cu excepțiile de la regulă: adică țările unde, în mod obiectiv, perspectivele radicale și chestionarea normelor democrației sunt la cote mai înalte decât în interbelic. Aici intră două categorii de societăți:

1. În Europa scandinavă din prezent, organizații de obicei marginale au căpătat viteză, folosind tema imigrației drept trambulină. Segmente semnificative ale societății au fost seduse sau activate.

2. Spațiul anglo-saxon este mai ascuțit din punct de vedere ideologic decât oricând, tentația utilizării mesajelor extreme crescând în mod geometric. În Marea Britanie, în special Brexit-ul a ridicat tonul dezbaterilor spre cote rar întâlnite.

Cauza independenței scoțiene nu exista în perioada interbelică (subiectul oarecum echivalent, adică independența Irlandei, produsese un război dureros în anii ’20 și fusese rezolvat deja în anii ’30).

În Statele Unite polarizarea societății e un fenomen cu tradiție îndelungată, care în ultimii ani a atins punctul culminant. Acum câteva decenii existau politicieni republicani moderați, chiar liberali pe anumite subiecte, sau democrați cu o identitate politică complexă, care includea poziționări conservatoare. Conform Pew Research Center, astfel de poziționări au dispărut. 

Iar această polarizare este strâns legată și de creșterea polarizării politice în societatea americană ca atare.

În Europa continentală lucrurile stau însă altfel.

Franța interbelică: mișcările radicale de dreapta nu aveau relevanță iar stânga marxist-revoluționară era divizată, facțiunile sale cumulând un total de 29% la alegerile din 1932.

Franța de acum: la alegerile cele mai recente, comuniștii primesc 2% din voturi, în contextul în care viziunea partidului e semnificativ mai puțin radicală decât în trecut.

Pe partea dreaptă a eșichierului politic, Frontul Național culege 13%, iar o altă mișcare suveranistă, Debout la France, un pic peste un procent.

Pe cea mai largă definiție a opoziției față de democrație pe care o putem imagina, Franța este practic de două ori mai sănătoasă decât era în 1932.

Germania din anii ’30: în timpul Marii Depresiuni au avut loc trei alegeri parlamentare. Principalele forțe politice care doreau disoluția Republicii de la Weimar – adică naziștii și comuniștii – au beneficiat în mod evident de pe urma șocului. Cele două partide au obținut, cumulat: 31%, 51% și apoi 49%.

Germania prezentă: Die Linke (considerat o amenințare dinspre stânga la adresa democrației în unele state germane dar nu și în altele) obține 9% din voturi la parlamentare iar Alternativa pentru Germania 12%. Valoarea însumată (21%) este mult sub cota forțelor anti-democratice din anii 1930-1932.

Spania interbelică: Societatea era profund divizată între stânga și dreapta, divizare ce producea violențe și instabilitate. Această divizare a fost urmată cu o radicalizare în sânul fiecăreia din cele două tabere: în timp, forțele democratice de pe stânga sau dreapta au pierdut întâietatea, impunându-se aliații lor cu viziuni extreme din punct de vedere ideologic, principalii actori ai războiului civil ce a izbucnit la mijlocul deceniului. Prin comparație cu situația de atunci, Vox este o picătură într-un ocean.

Spania de acum: Vox, o formațiune care reformulează naționalismul interbelic într-un mod dinamic, adaptat la circumstanțele prezentului, obține 10% la ultimele alegeri.

Să mergem spre est…

Austria de acum: Partidul Libertății, principalul purtător de drapel al antipatiei față de imigranți primește 16% din voturi la alegerile de acum câteva luni. Este cel mai slab rezultat al său din ultimul deceniu și jumătate.

Austria din timpul Marii Depresiuni: nu exista echivalent pentru Partidul Libertății. Dar, ca și în Spania, tensiunile dintre partidele principale, precum și tensiunile din societate erau mult mai intense decât cele de azi, în 1933 instaurându-se o dictatură iar în 1934 având loc un război civil extrem de scurt.

Ungaria interbelică: Partidul Unității domina scena politică din Ungaria, cu 40% din voturi în 1931 și 45% în 1935. Inițial unul conservator, el și-a asumat o identitate fascistă într-un mod din ce în ce mai fățiș de-a lungul anilor ’30, la finalul deceniului având competiție din partea Crucii cu Săgeți (15% din voturi în 1939).

Ungaria de acum: cu o platformă conservatoare, puternic ancorată în identitatea națională, FIDESZ obține de ani buni aproximativ jumătate din voturi.

Asemănările cu Partidul Unității se opresc aici, extrema dreaptă fiind ocupată deja de către Jobbik.

Dar seamănă oare Jobbik cu formațiunile fasciste de la finele anilor ’30? Din ce în ce mai puțin. Partidul este blocat în planul marketingului politic – nu primește la alegerile parlamentare din ultimul deceniu mai mult de 21% din voturi sau mai puțin de 16% – și încearcă să se distanțeze de imaginea sa inițială, radicală, ca să devină un partid acceptabil și pentru votanții conservatori pe care FIDESZ i-ar nemulțumi.

Polonia interbelică: generalul Jozef Pilsudski domina scena politică cu o mână de fier. Alegerile din 1930 au fost definite de arestarea oponenților săi sub acuzația de lovitură de stat (mulți au fost eliberați imediat după scrutin).

În acest context alianța care-l susținea câștiga alegerile cu 47% din voturi, scor mărit la 86% în 1935. Orice comparație cu prezentul este neavenită, în Polonia actuală alegerile având loc în condiții infinit mai democratice.

Italia oferă un peisaj similar. În prezent există o competiție politică între numeroase organizații cu orientări diverse; în interbelic democrația italiană era inexistentă, Mussolini preluând puterea în 1922.

După cum se poate observa, situația este mai bună sau semnificativ mai bună decât în perioada maximă de criză a democrațiilor interbelice. Conform unor criterii obiective (scoruri în alegeri), inamicii democrației sunt astăzi slabi sau mult mai slabi decât echivalenții lor din primele decenii ale secolului trecut.

Există azi îngrijorare cu privire la performanța electorală a unui partid sau altuia în societăți în care acum șapte decenii mocneau războaie civile sau nu se organizau alegeri deloc.

În Europa de Est, în special, vorbim despre amenințări la adresa democrației în țări în care democrația nu exista deloc sau era formală.

Per total, temperatura democrației europene nu este la cote catastrofale.