Cu ochii larg închiși

Irina are voce sfioasă, de copil, și păr castaniu lăsat pe spate. E deșteaptă Irina, și frumoasă, și veselă.

Când ne întâlnim, la o serbare dedicată toamnei, pipăie febril, cu un zâmbet larg, mâncărurile așezate pe mesele din lemn. Degetele îi alunecă printre plăcintele cu dovleac, trasează linii-n valuri peste borcanele cu zacuscă, dezmiardă o pâine coaptă, apoi palma i se face căuș să cuprindă pântecele perelor dintr-un coș de răchită.

Când baletul mâinii se încheie, Irina se așază pe un scaun și ascultă cântecele intonate de alți copii. A văzut tot.

Irina*, elevă la Școala Gimnazială Specială pentru Deficienți de Vedere din București, este una dintre fetele care ne-au povestit, cu lux de amănunte, neglijențele și abuzurile pe care le suferă cei 42 de copii din internatul Școlii.

Copii care plâng de foame după cină

Problemele au început anul trecut, în 2014, când internatul – aflat în subordinea Direcției Generale pentru Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) din Sectorul 2 – a fost mutat departe de școală, pentru a le face loc în clădire unor copii cu probleme psihice.

Sediul internatului era pe strada Traian, la 100 de metri de Școala Specială, aflată pe Austrului, la numărul 33. Copiii nu aveau de făcut decât să traverseze strada. Memoraseră traseul, care era foarte scurt și, deci, lipsit de pericole.

Înainte de mutare, profesorii făceau deseori voluntariat cu elevii care nu plecau acasă la sfârșit de săptămână. Apoi, masa și cazarea erau mult mai bune în acel spațiu.

Acum, internatul se află pe strada Viitorului, numărul 53, la circa 2 kilometri de școală. Chiar dacă sunt duși și aduși cu microbuzul, celor 42 de copii această mutare le-a dat viața peste cap.

Irina îmi spune că la micul dejun a mâncat o felie de pâine cu gem și două grisine. Asta, cu toate că suma alocată unui elev pentru meniul zilnic este relativ suficientă: 17 lei. Totuși, spune Irina, mâncarea e proastă și cam aceeași.

La prânz vor primi ciorba de legume care le este gătită mai mereu, plus piure de cartofi ca fel principal. Fără niciun fir de carne. Doar piure.

În ceea ce privește masa de seară, care e la ora 18, Irina zice că mulți copii ajung să plângă de foame înainte de culcare. Cina este prea devreme, frugală și, câteodată, dezgustătoare.

Unii mai primesc bani de-acasă ca să ronțăie câte ceva până dimineața, însă nu au voie să părăsească internatul. Personalul care-i îngrijește ar trebui să iasă pentru a le cumpăra cele trebuincioase.

Dar, dintre toți, spune Irina, o singură femeie, care e pe tura de noapte din două în două zile, face asta. Ea îi spune „doamna de noapte”.

„Numai ea ne mai cumpără ce avem nevoie de la magazin. Dar nici ea nu iese din internat decât dacă o rugăm înainte să intre în tură.”

Deci, dacă vrei ceva la 9 seara – întreb -, dacă ai bea un suc, dacă ai mânca o prăjitură, nimeni nu merge să-ți cumpere cu banii tăi?

„Nimeni.”

Umilința

Irina nu se vaită de toate astea, nu ridică glasul. Pare cumva resemnată când vine vorba despre mesele sărăcăcioase, despre atitudinea îngrijitorilor sau chiar despre baia comună, care o face să roșească.

Da, ați citit bine. Nu doar foamea îi chinuie pe acești copii oricum încercați de soartă. Ca în Eseul despre orbire al lui Saramago, ei ajung să fie umiliți ca oameni, pur și simplu, ca ființe care au dreptul la demnitate și respect de sine.

„Avem baie comună, și pentru fete, și pentru băieți. Ușile nu se închid, așa că mergem mereu câte două fete – una ca să-și facă treaba, alta ca să țină ușa.”

Și, totuși, Irina ridică glasul doar când vine vorba despre colegii ei.

De exemplu,

– băiatul care a plecat în excursie după ce vomitase toată noaptea – despre care angajații DGASPC de la Sector 2 nu au zis nimic – și care a ajuns la spital în precomă;

– frații care nu au fost lăsați să iasă din cameră ca să se întâlnească măcar pe hol;

– un alt băiat care s-a plâns că nu își mai găsește unele haine și se gândea că au fost furate…

– … ori cel care nu a fost lăsat să iasă din internat nici măcar pentru a participa, alături de profesorul său, la concursul unde ajunsese în etapa finală.

*

La finalul săptămânii, copiii sunt pur și simplu prizonieri în internat: doar părinții mai au voie să îi ia de acolo.

De ce sunt regulile atât de stricte?

Nimeni nu știe, cu atât mai mult cu cât ei nu sunt orfani, nu au rămas în grija statului, ci au părinți în carne și oase care îi iubesc, dar care nu locuiesc în București.

„De când nu v-a mai scos cineva afară, într-un weekend?”, o întreb pe Irina.

În primul moment, nu pricepe întrebarea: „Cine să ne scoată? Ah, instructorii… Acum doi ani ne-a scos cineva în parc.”

“Băiatul meu nu poate mânca acolo”

Laura Chiscop este mama unuia dintre elevii de la Școala Specială pentru Deficienți de Vedere și președintele Asociației Părinților.

Contactată de PressOne, ea a declarat că e la curent cu situația din internatul de pe strada Viitorului. Chiscop spune că urmează să depună o nouă sesizare la Direcția pentru Protecția Copilului Sector 2, în speranța că lucrurile se vor remedia.

Prima sesizare, semnată de mai mulți părinți, datează din primăvară. Au crezut că problemele se vor rezolva, însă binele nu a durat decât câteva săptămâni, până când ei s-au calmat. După vreo lună, copiii au început iar să le povestească tot felul de grozăvii.

„Știu că mâncarea copiilor este proastă, că masa le e servită foarte devreme, iar până dimineața nu mai primesc nimic. În plus, nu au voie să iasă din camere să mai stea de vorbă unul cu altul, iar băile sunt comune – e complicat de mers la toaletă și la dușuri. Băiatul meu nu e la internat, dar mănâncă la școală. E impropriu spus că mănâncă, pentru că, de multe ori, se rezumă la ce îi dăm de acasă. Are 9 ani, nu e un copil pretențios, dar pur și simplu nu poate mânca acolo”, a povestit Laura Chiscop.

Am luat legătura și cu directoarea Școlii Gimnaziale Speciale pentru Deficienți de Vedere, Cosmina Cazan. Ea ne-a spus că în internatul din strada Viitorului locuiesc copii din județele Dolj, Olt, Argeș și Vâlcea.

Directoarea a recunoscut că elevii din internat și părinții acestora i-au cerut în repetate rânduri să ia măsuri.

Problema – spune Cosmina Cazan – este că, în timp ce Școala se află în subordinea Ministerului Educației, internatul este proprietatea celor de la DGASPC Sector 2.

„Dintre cele șapte școli pentru nevăzători care există în România, noi suntem singura unde internatul se află în altă parte, și fizic, dar și în subordinea altei instituții. Vorbim despre nevăzători, deci situația e complicată! Copiii sunt aduși la școală cu microbuzul și pleacă la fel, noi nu prea îi putem ajuta, doar cât le mai oferim mâncare să aibă până dimineața. La prânz, când mănâncă aici, nu știm unde și în ce condiții se gătește hrana respectivă, dar dacă un copil pățește ceva, Doamne ferește, pe noi ne amendează Sanepidul. Părerea mea este că avem de-a face cu o aberație a legii, dar mi-e greu să comentez mai mult, pentru că nu vreau să fiu acuzată – uite, vrea să aibă internatul în subordinea ei!„, a spus Cosmina Cazan.

*

Surse din corpul profesoral de la Școala Specială au povestit pentru PressOne că atât cadrele didactice, cât și părinții s-ar teme să „facă gălăgie” întrucât Direcția care deține internatul este în subordinea Primăriei Sectorului 2.

Potrivit acestor surse, au existat cazuri când unii copii au fost trimiși la școală cu pantofi diferiți. Cam atât de atenți și de grijulii sunt angajații DGASPC care se ocupă de copiii cu deficiențe de vedere.

Există și o latură bună în acest caz. Primarul sectorului 2, Neculai Onțanu, a alocat fonduri pentru modernizarea Școlii Speciale de pe strada Austrului. În plus, fără să fie obligat de lege, Onțanu a aprobat și ajutorarea acelor copii din internat care nu fuseseră sprijiniți de administrațiile localităților de unde provin.

„Vedeți, deci, că e complicat. De aceea ne temem, să nu facem mai mult rău”, ne-a spus o profesoară.

Însă, când vine vorba despre relația dintre Primăria condusă de Onțanu și Direcția de Protecție a Copilului din același sector 2, lucrurile se încurcă.

Ministrul Costea spune că se implică

Șefa Direcției Generale pentru Asistență Socială și Protecție a Copilului (DGASPC) din Sectorul 2 se numește Isabela Hurjui.

Am căutat-o atât telefonic, cât și la sediul instituției, mai ales că, în ziua în care am fi vrut să vizităm internatul de pe strada Viitorului, acesta avea porțile ferecate, iar la intrare nu era nici țipenie de om.

Hurjui nu a răspuns la telefon și a refuzat să ne primească în biroul său pentru o discuție. Ne-a transmis sec, prin sms, să trimitem o solicitare către Biroul de Presă al Primăriei sectorului 2, în care să spunem, vorba lui Ion Iliescu, cine suntem și ce vrem.

*

În consecință, am decis să încercăm mai sus. Mai exact, la noul ministru al Muncii, Familiei și Protecției Sociale, profesorul universitar Claudia Costea (Moarcăș).

Am abordat-o vineri, 20 noiembrie, la un eveniment cum nu se poate mai potrivit cazului nostru: sărbătorirea a 25 de ani de la data la care România a ratificat Convenția ONU cu privire la drepturile copilului.

I-am povestit ce am aflat despre condițiile din internatul de copii nevăzători de pe strada Viitorului.

Deși abia a preluat ministerul, Claudia Costea a spus că la finalul lunii se va întâlni cu reprezentanții Autorității Naționale pentru Persoane cu Handicap, pentru a le expune această situație „deloc normală”.

De asemenea, Claudia Costea (foto) a promis că se va întâlni și cu reprezentanți ai Direcțiilor județene de Protecție a Copilului, iar în cazul Sectorului 2 va transmite conducerii ce i-am semnalat. A spus că, deși anul e pe sfârșite, vrea să facă mai multe controale la aceste direcții.

Ministrul consideră însă că soluția cea mai la îndemână ar fi tot la primărie: „Direcția aceasta e în subordinea Primăriei Sectorului 2. De acolo trebuie să se ia măsuri! Doamna respectivă lor le dă socoteală”.

Momente mediatice

Din punct de vedere legal, ministrul are dreptate. Însă o scurtă trecere în revistă a relației dintre Primăria sectorului 2 și această Direcție, așa cum a fost consemnată în presă, evidențiază câteva momente curioase.

De pildă, faptul că, în 2010, Isabela Hurjui, directoarea DGASPC Sector 2, apărea ca vicepreședinte al UNPR, partid din care face parte și primarul Neculai Onțanu. Ulterior, după un scandal în presă, numele ei nu a mai fost asociat cu formațiunea condusă de Gabriel Oprea.

În 2012, semnătura directoarei Hurjui apare în dreptul unui articol elogios la adresa primarului Onțanu, cu ocazia inaugurării unui „nou și modern centru” de servicii sociale.

„Centru multifuncțional a apărut ca urmare a solicitărilor adresate primarului Neculai Onțanu de sute de persoane vârstnice domiciliate în cartierul Creangă”, scria (sau doar semna) Isabela Hurjui.

În 2013, numele ei a fost legat de tragedia băiatului de 4 ani care a murit după ce fusese mușcat de câini. La acea dată, Onțanu a anunțat, printr-un comunicat de presă, că a sancționat-o pe șefa DGASPC Sector 2 și că i-a cerut demisia.

Nu știm ce s-a întâmplat ulterior, nici în ce a constat sancțiunea; cert e că Isabela Hurjui a rămas în funcție.

Numele ei a apărut și într-un reportaj difuzat la emisiunea „În premieră” de la Antena 3. Materialul vorbea despre abuzurile comise la un centru social destinat copiilor cu probleme psihice. Nici după acea relatare Hurjui nu a fost demisă, deși reporterii au filmat cu camera ascunsă cum angajați ai acelui centru plecau acasă cu sacoșe conținând mâncarea copiilor pe care ar fi trebuit să-i îngrijească.

*

* Identitatea Irinei este protejată, la cererea sa. Acesta nu e numele ei adevărat.