Ceva nou sub soare? O deșertăciune. Ecclesiastul, o lectură (1)

“Dacă nu ne smerim, vom pierde acest război. (…) Rugați-vă! Dacă nu lui Dumnezeu, atunci unui dumnezeu. Recunoașteți că am fost înfrânți, căci ăsta e primul pas spre victorie.” (Mihai Mărginean, medic militar anestezist din Cluj, într-un interviu Hotnews, 9 aprilie 2020)

Drobul de sare, reîncărcat

Hmmm… De când au ajuns medicii de la terapie intensivă să împrumute limbajul bisericesc, îndemnând la smerenie și rugăciune? Iar nouă acest lucru să nu ni se pară anormal? Astfel de fraze rostite cu doar vreo două luni în urmă ar fi fost privite nu doar cu suspiciune, ci ar fi fost rapid măturate sub covor, la categoria “delir mistic”. Mergeau prin Formula AS poate, însă nu în presa mainstream.

Între timp însă, lumea s-a cam dat peste cap, iar mirarea a devenit normă. Omenirea toată are azi un brusc moment de tresărire și luciditate. E străbătută de un frison, ca acela pe care-l resimte dr. Rieux la vederea primului șobolan mort, din romanul Ciuma, de Camus.

Totul s-a oprit bruscamente, ca un mare sughiț mondial. Omenirea a fost surprinsă iar cu nădragii-n vine, într-un moment de maximă relaxare, prosperitate, aparentă siguranță și înflorire. Seamănă cu toiul unui chef, atunci când se oprește muzica. Semi-dezmeticiți, dansatorii se privesc unii pe alții pieziș, de parcă atunci s-ar vedea pentru prima oară.

S-a mai aflat recent că pangolinul chiar există și e comestibil, deși nu arată. Se vorbește, în sfârșit, despre Marele tabu (cu M mare de la Moarte) așa cum trebuie, adică în gura mare, fără inhibiții, ca despre cel mai firesc lucru de pe pământ.

Ciuma roșie, în schimb, a căzut în uitare, fiind înlocuită de “noul coronavirus”, cum e flatat acest Covid-19, spaima zilnică a unei umanități întregi, confiscată de panica indusă cu o plăcere perversă, de către o parte a mass-media tot mai hienizată și mai nesătulă, rânjind din ecrane cu botul mânjit de sânge.

Nu doar ciuma roșie, ci la fel au căzut în dizgrație și alte teme favorite, cum ar fi: Încălzirea globală, Brexitul, Corupția, Plasticul, doar sărmanul Trump ce mai ține steagul, cu câte o negândită clasică, livrată caldă, pe al său Twitter.

De frica lui, a Covid-ului, oamenii stau baricadați prin case. Ca niște animale de noapte stinghere, ies rar și șters, doar să cumpere pâine și să golească potăile. Cu spaima deja rău inflamată, mai aruncă un ochi pe statistici, noroc că, mai mereu, morții sunt altundeva, ai altcuiva. În schimb, orice tuse, orice iritare în gâtlej și orice termometru sărit de 37.3 ar putea însemna începutul sfârșitului personal, un lucru până mai ieri de neimaginat.

Povestea drobului de sare a devenit, iată, basmul reîncălzit și actual, coborât printre noi.

Ferecați în locuințe și apăsați de tavane parcă lăsându-se tot mai jos, bălăcindu-se într-un timp lax, nedefinit, oamenii resimt, în sfârșit, plictisul existențial la cote înalte. Mulți nu sunt pregătiți să și-l asume, prin urmare trăiesc într-un interval privit ca o pedeapsă, așteptând să se termine odată coșmarul și să reînceapă zbânțuiala.

Între timp, la sat, vecina mea se jură că vulpea a pactizat cu dulăul și împart același blid, în vreme ce peste oraș s-a lăsat o liniște patriarhală, de început de lume, totul căpătând, progresiv, un aer rural. Nu ne-ar mira defel ca pe bulevardul central, mai deunăzi fojgăind de lume și de claxoane, să răsară de la un capăt, ca un punct negru mișcător, un car cu boi de Grigorescu, traversând orașul cu o lentoare apăsată, indiferentă și mai tăcută ca un car mortuar.

Vremea marilor cărți

Iar fiindcă timpul se îndură, având multă răbdare cu omul, ni se sugerează că a venit, în sfârșit, vremea cărților cu adevărat mari și grele, cele de care ne cam feriserăm până acum.

Apuc așadar cărțălăul cel mai de calibru găsit în casă. Are de 2,250 de kile și numără, cu tot cu anexe, fix 1837 de pagini.  E Biblia “diortosită” (adică tradusă) după Septuaginta de către Bartolomeu Valeriu Anania. Conform unui program riguros, citesc cam 2 ore pe zi, cu creionul în mână. Am ajuns, cu chiu cu vai, la Paralipomena (Cronici), iar în urmă zac deja leșurile a zeci de mii de viteji și inocenți. Plus o istorie complicată și confuză a unui popor rătăcitor în căutarea unui destin.

Mă întreb ce relevanță poate avea Cartea aceasta pentru zilele pe care le trăim azi? Cum Paralipomena nu mă prea luminează, sar înainte cam 500 de pagini și recitesc Ecclesiastul în noua “diortosire” a acestui vast poem amar al marelui deștept-nesăbuit Solomon, pentru a-mi reaminti mantra lui: “Totul nu e decât e deșertăciune și vânare de vânt”.

Foarte optimistă temă de Paști, ce poți să zici? În doar 12 capitole cuvântul deșertăciune se repetă de nu mai puțin de 35 de ori. Cu toate acestea, la Sărbătoarea Corturilor, evreii au un ritual. Masa are loc într-un cort și deodată, cineva se ridică și citește cartea Ecclesiastul cap coadă. Oare de ce?

Ecclesiastul vine de la cuvântul grecesc ekklesia și înseamnă “Cuvântătorul” sau “Cel ce predică”. Este o carte atât de cenușie și depresivă, încât pare că se potrivește mănușă cu vremurile astea de recluziune și reflecție. Pare o oglindă brutală în care suntem invitați să ne privim, nefardați. E un manual al sfârșitului tuturor iluziilor.

Citești și te tot întrebi – oare ce caută cartea asta în canonul Sfintei Scripturi? Cum s-o fi putut strecura o asemenea scriitură derutantă în Carte, poate din ceva neatenție a Duhului Sfânt care se pare, este nu doar cenzorul, ci și garantul final al închegării Textului revelat? Carte de religie nu e, optimism și încredere nu prea emană, ba chiar ni se sugerează că granițele dintre înțelepciune și nebunie sunt pur arbitrare.

Chiar, ce rol poate juca meditația aceasta pesimistă, o expresie a sictirului total de viață, având un aer existențialist de Sartre, Camus și Cioran luați laolaltă, în marea dramă a răscumpărării și mântuirii? Cui îi folosește? E ca și cum ai înghiți o amăreală de ulei rânced, de pește, cu linguroiul.

Tocmai plasamentul cărții ne poate oferi un posibil răspuns. Eccelesiatul e situat strategic, poate deloc întâmplător, între o carte de înțelepciune, respectiv Proverbele aceluiași Solomon și un vast poem erotic, care este Cântarea Cântărilor.

În Proverbe descoperim o cu totul altă față a Regelui Solomon. Acolo vorbește un înțelept clasic, de catedră, ușor înțepat și suficient, depozitar al adevărurilor finale. Rostirea e sobră, lucrurile sunt limpezi, optimiste, iar viața pare organizată după un tipic exemplar: învață înțelepciunea, practică prudența și echilibrul, respectă regulile, teme-te de Dumnezeu și în final, te vei bucura de o viață lungă și prosperă. Pare simplu.

Dar cu ditamai poemul erotic Cântarea Cântărilor, ce ne facem? De-a lungul vremii teologii, jenați de-a dreptul, au tot dat-o la întors identificând amorul pasional cu alegoria Hristos-Biserica și au băgat metafore din top, încercând să măture sub covor evidența. În introducerea sa la această carte, Anania o zice franc:

“Prezență singulară și stranie în canonul Sfintei Scripturi, Cântarea Cântărilor e ca și cum Venus din Milo s-ar fi rătăcit, cândva, statuară, printre mozaicurile Aghiei Sofia: un splendid poem de dragoste omenească, în care nu există nici măcar o adiere de Dumnezeu, de transcendență, de revelație, de sacralitate, de iubire transfigurată, inefabilă; dimpotrivă, totul mustește de grație carnală și senzualitate transparentă, într-un univers al erosului candid, în care trupul omenesc, înveșmântat mai mult în miresme decât în haine, aproape că nu mai are ascunzișuri.”

Un tată risipitor de frumusețe și mister

Ce ne spune deci plasamentul de miez de sendvici, situat între două felii de pâine a acestui salam savuros, care este Ecclesiastul, marea odă închinată dezamăgirii și deșertăciunii, a privirii înapoi cu mânie și lacrimi către o viață rispită aiurea, pe altarul unor zei străini? Pare-se că această carte a fost pusă acolo tocmai să o infirme pe cea dinainte și să o potențeze pe următoarea. Să nege înțelepciunea și să ridice în slăvi iubirea carnală.

Ecclesiastul ne sugerează că acest Iahve greu de apucat nu seamănă mai defel cu imaginea pe care încearcă Biserica să ne-o vândă: un soi de milițian la pensie, ciufut și bărbos, adept a lui “nu privi, nu gusta, nu atinge”. Dimpotrivă, spune frumos Steinhardt, vorbim aici despre un Dumnezeu sfios, al penumbrei, unul discret, ascuns, care se vrea curtat, descoperit, doar pentru a le ieși în întâmpinare celor care îl caută cu inima curată, asemeni Tatălui înaintea Fiului risipitor.

Și mai ales, vorbim despre un Dumnezeu care iubește varietatea mai mult decât ne putem noi imagina, drept urmare în Cartea lui încap de toate, ca într-un enorm galantar, la ofertă, tocmai pentru a ne exersa permanent libertatea alegerii. Încap așadar bucurii exuberante și melancolii fără pricină, încap meditații cu iz socratic și poeme erotice, încap cronici istorice seci și descrieri de legi absurde, liste lungi cu genealogii laolaltă cu profeții fabuloase, cu parfum de science fiction, încap în cele din urmă viața și moartea, așa cum sunt ele de fapt, de o crasă banalitate, de unde și senzația de deșertăciune când te apuci să le analizezi.

Din Proverbe transpare un creator de o înțelepciune debordantă, un scriitor de cod nemaivăzut, un artist de proporții, dispus să-și piardă vremea aiurea desenând modele abstracte pe aripile fluturilor sau dând viață unei ciudățenii precum pangolinul.

Din Cântarea Cântărilor transpare creatorul sexualității, un adorator al frumuseții, un promotor neobosit al plăcerii și bucuriei, al meselor întinse și al pocalelor pline, neapărat în compania celor dragi lângă care suntem, vremelnic, invitați să străbatem acest spațiu vast, pe alocuri deșertic, care e tocmai lumea noastră.

Chesterton spune undeva că tocmai această frumusețe gratuită a lumii l-a pus pe gânduri, determinându-l să facă saltul în gol al credinței. C.S. Lewis afirmă că avut revelația credinței altfel, atunci când a descoperit în el dorințe care nu puteau fi cu nici un chip împlinite pe această lume, de jos, ceea ce l-a mânat spre concluzia că poate a fost făcut pentru o altă lume, cea de sus.

Proverbele și Eclesiastul – antiteze

Proverbele sunt ca un pahar de cristal subțire plin cu vin alb și gheață, într-o zi de vară. Ecclesiastul e o halbă cu bere trezită și caldă, uitată pe un colț de masă a unei cârciumi de cartier. În prima carte Solomon pare că știe totul, în a doua nu doar pare că a uitat, ba chiar neagă ce a zis mai înainte.

Autorul schimbă foaia, iar înțelepciunea lui proverbială o ia razna de-a dreptul, încețoșată acum de penumbre, confiscată de plăcerile din proximitate, toate marcate de resemnare și cinism: tiranii conduc lumea, oamenii buni și cumpătați suferă și mor ca toți ceilalți, răii se îngrașă și prosperă, săracii devin tot mai săraci, pe pământ au loc dezastre, bolile-surpriză se răspândesc necontrolat și îi trimit pe semenii noștri înapoi în țărână, de unde au venit. Prin urmare totul devine ușor absurd și lipsit de sens. Într-un singur cuvânt: deșertăciune!

În compania acestei deșertăciuni, mai apare obsesiv (de 30 de ori) o a doua sintagmă: sub soare. Mai precis, în lume nu e “nimic nou sub soare”, eventual niscaiva deziluzie, plictis existențial, saturație de bine. Inspirat traduce Anania:

“Zis-am eu întru inima mea: Vino acum să te-ncerc în veselie și să te fac să vezi înlăuntrul binelui.” (cap 2:1)

E senzația clară pe care o trăim în aceste zile: am avut totul pe mână, am făcut testul binelui, am privit înlăuntrul lui și ni se părea ca un dat, ceva care ni se cuvenea de drept. Îl valorizăm altfel acum, că ni s-a luat peste noapte. Unde sunteți voi, sesiuni de shopping în Dubai, schi în Alpi, bronz în Grecia și city breaks pe bandă rulantă, când zborul până la Larnaca și înapoi ajunsese mai ieftin ca trei șaorme?

Acumularea de bunuri inutile, de sorginte obsesiv-compulsivă a oamenilor care cumpără în prostie, adunând obiecte de-a valma doar pentru a-și anestezia hăul existențial e tipică celor care trăiesc “sub soare”, în această lume damnată, de jos, lipită de pământ, fără repere în afara cercului strâmt al propriei existențe.

În cele din urmă, “sub soare” e definiția subtilă a omului rupt de transcendent, cel care l-a scos pe Dumnezeu din schemă, preumblându-se prin lume în puterea lui, trăind strict faptic, la grămadă cu orătăniile ogrăzii, străin de orice timp posibil al Împărăției, al sensului unui dincolo. Tradus în limbajul înțeleptului Solomon, acum deghizat în Eccleziastul sau “Cel ce predică înaintea adunării”, ar suna cam așa:

“Am căutat spre toate lucrurile mele pe care mâinile mele le-au făcut, și spre osteneala pe care m-am ostenit s-o fac, și iată că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt și nici un câștig nu se află sub soare.” (cap 2:11)

Care e așadar concluzia de etapă a falsului înțelept, alunecat acum în derapajul nebuniei? Prea-binele sictirește omul, îl face să se creadă stăpânul lumii, drept urmare își pierde capul, până-n ziua când îl scutură molima și-l trezește la cruda realitate, pe care scrie mare “deșertăciune”. Ce sens mai are așadar zdroaba omului “sub soare”? Nici una, non-sens, pierdere de vreme. Prin urmare, ce e de făcut? Iată ce sugerează “înțeleptul”:

Uită de prudență și măsură, mănâncă, bea și veselește-te cu prietenii, fiindcă moartea așteaptă după colț, la supermarket, cu masca pe figură și mâna pe cărucior. Până la urmă, orice moment e un moment cheie, iar clipele de fericire chiar sunt mai trecătoare ca umbra norului măturând un câmp de lucernă. Cauți plăceri și vezi cum se preschimbă în rutină și plictis. Aduni bogății pe care le mănâncă moliile și rugina.

Are viața vreun sens câtă vreme muncești ca prostul, doar ca altul să culeagă roadele? Degeaba te lupți să fii bun, când dușmanii te calcă-n picioare. Degeaba tot alegi, când ies tot ăia. Strângi avuții și moștenitorii iresponsabili le risipesc, fix ca nepotul lui Krupp, care a tocat averea familiei la carnavalul din Rio.

Ca un făcut, vorba lui Rilke, moartea ne unește pe toți, “ai ei suntem, cu râsul în gură”. Cam la fel cum a numit Madonna fenomenul Covid în timp ce se scălda, ca Batșeba, în vană: the great equalizer. Practic, există o singură expresie capabilă să descrie viața noastră “sub soare” și anume: “deșertăciunea deșertăciunilor”.

Oare așa să se termine totul? Mai citim, mai cugetăm și revenim duminica viitoare.