Cenușăresele antreprenoare

Într-o zi, Andra Bria a început să se întrebe cum ar arăta lumea ideală pentru fetițele care cresc astăzi – o lume care să le încurajeze spiritul de inițiativă, să le aprecieze curajul și să le recompenseze curiozitatea.

Absolventă a cursurilor de Studii de Gen de la Facultatea de Științe Politice, Andra s-a gândit că ar putea pune pe hârtie povești dintr-o utopie feministă, cum o numește ea – un univers magic în care copiii se luptă și înving monstrul numit Nesiguranță, sirenele organizează proteste pentru curățarea oceanului, iar Cenușăresele nu mai stau să își aștepte prințul, ci pornesc o afacere pe cont propriu. 

Pentru ca toate astea să prindă viață, a colaborat cu artiști vizuali din toată lumea și a creat Tales for The Future – o carte de povești inspirată din idelogia feministă, între paginile căreia copiii vor descoperi o lume imaginară cât se poate de vie, plină de lecții și animată cu ajutorul tehnologiei AR (n.r. – augmented reality). 

Reporter: Cum ți-a venit ideea cărții?

– Eu, în viața de zi cu zi, sunt Digital Product Designer și am început niște workshop-uri numite „Design for Equality”, în care scopul era să prototipăm produse și servicii care să contribuie la un mediu de lucru mai inclusiv, adică tot felul de idei, produse și servicii care să aibă legătură cu locul de muncă și care să asigure egalitatea la locul de muncă. 

– Poți să-mi dai un exemplu mai concret?

– Da, de exemplu, unul dintre produsele pe care le-am prototipat la ultimul workshop a fost un chatbot folosit în Slack care te corecta de fiecare dată când limbajul tău devenea ușor sexist. Te atenționa și spunea: “Hei, ar trebui să reformulezi chestia asta”. 

La ultimul workshop, una dintre idei a fost un dicționar pentru copii care să conțină fraze sexiste, fraze care să fie traduse și pentru care să fie propus un înlocuitor. În loc să spui: “man up!” sau “grow some balls!”, iată ce ai putea să spui… 

M-a influențat tot ce am discutat în cadrul acestor workshop-uri și a contat și ce mai aveam eu în cap dinainte, în sensul că dintotdeauna mi-am dorit să fac ceva pentru fete, ceva care să ajute la emanciparea lor – fie că vorbim despre un program, de un produs. 

– Te-ai lovit de sexism în viața de zi cu zi? De ce ai simțit nevoia să faci asta?

– Bineînțeles că am întâlnit și eu în viața profesională mici momente în care cumva am simțit că există o ușoară discriminare, dar am și studiat partea de gen și egalitate, am făcut un master la Științe Politice, iar de acolo am început să studiez domeniul, să citesc cărți pe temă și mi-am dat seama că există încă, după atâta timp, discriminări la nivel de gen în societate și că se pot repara începând cu educația. 

De-asta cred că m-am și gândit să fac ceva pentru copii. Apoi, cu cât pornești de la o vârstă mai mică, cu atât sunt mai mari șansele să se îndrepte lucrurile. Modul în care educăm fetele… Cred că e nevoie de mai multă informație în zona asta. 

De cele mai multe ori se zice că fetițele, încă de la vârste mici, din școala primară, au impresia că nu sunt atât de bune la materii precum matematica sau au mai puțină încredere să fie active în clasă și cred că, de asemenea, modul în care le spunem ce au voie sau ce nu au voie să facă, ce e pentru ele sau ce nu –  cred că în toate aceste zone este nevoie de o educație mai activă în sensul ăsta.

Eu, în carte, menționez subiecte precum activismul. Cum încurajăm fetele să fie mai active în viața de zi cu zi? Să ia inițiativă, să pornească un protest, propria revistă, nu știu, să învețe să programeze și să facă propriul program, nu doar tutoriale de make-up pe Youtube.

– Dar de ce povești? Te-ai gândit că e o variantă mai prietenoasă?

– Având în vedere că e un produs pentru copii, cumva, m-am întrebat: de ce ar fi ei atrași cel mai tare? Normal, de o lume a fanteziei, a poveștilor.

Mai sunt cărți de genul ăsta, am mai văzut cărți în care sunt arătate diverse modele de femei celebre în știință sau în alte domenii, dar m-am gândit că, nu știu, copiii sunt mult mai atrași de partea asta de fantezie.

Oricum, având în vedere formarea mea – eu am fost copywriter când am pornit la drum – cumva, avea sens să scriu ceva imaginativ.

– Cum ai ales temele despre care ai scris?

– Ăsta a fost cumva începutul. Inițial, m-am gândit ce ar însemna o utopie feministă – cum ar fi lumea perfectă dacă aceste mici inegalități, mici sau mari inegalități, nu ar mai exista. Ai să vezi în carte că fiecare poveste începe cu un: “What if…?” (ce-ar fi dacă?, n.r.)

Prima poveste pe care am scris-o pornește de la întrebarea: “What if there was no salary gap?” (Ce-ar fi dacă nu ar exista diferențe în salarizarea bărbaților și a femeilor aflați în funcții identice?, n.r.) .

Desigur, pentru un copil e un subiect mult prea serios, dar provocarea a fost pentru mine să transpun niște subiecte serioase în niște povești pe limba copiilor, povești pe care să le înțeleagă și din care să extragă un sens. 

După aceea, m-am dus spre alte subiecte care au legătură îndepărtată cu feminismul – activismul. Ce ar fi dacă fetele ar fi mai încurajate să se îndrepte către activism? 

Am o poveste și despre bullying, o poveste în care o fetiță suferă din cauza colegilor pentru că este foarte retrasă și timidă, are alte preocupări față de colegii ei și, în plus are un semn pe față.

Cred că bullying-ul este un subiect foarte serios și actual, mai ales acum, cu internetul. Este un subiect pe tema căruia, iarăși, trebuie să facem educație. 

Mai am o poveste despre nesiguranță în care o fetiță întâlnește o creatură pe nume Insecurity (Nesiguranța, n.r.). Ei, și creatura asta încearcă să o convingă să fraternizeze, în timp ce îi spune că nu are nicio șansă să se integreze într-un grup sau, mai rău, să fie și un lider.

Mă rog, este evident că am creat această metaforă cu nesiguranța văzută drept o creatură monstruoasă, dar surpriza este că fetița ajunge să se lupte cu Insecurity și vrea să îi angajeze și pe colegii ei în lupta cu această creatură nesuferită. 

– Cum te-ai documentat?

– M-am uitat la desene animate, la filme pentru preadolescenți – cartea este pentru copiii peste nouă ani – și mi-am dat seama că nu prea există personaje feminine războinice într-un rol principal. Cele mai multe sunt foarte pasive. 

– Ai recitit și poveștile copilăriei?

– Nu, pentru că pe multe dintre ele le știam și nu avea sens. Am început să citesc, pentru cursivitate în scris și inspirație, Neil Gaiman – care are un stil foarte recognoscibil. Am mai citit Cronicile din Narnia – și m-am uitat și la filme, că nu le văzusem. 

Revenind la poveștile mele, pot spune că multe dintre ele merg foarte mult în zona de fantezie, dar sunt și altele care sunt foarte simple și la subiect.

De exemplu, una dintre ele este o simplă scrisoare pe care un copil o scrie către diferite părți ale corpului – apropo de curentul body positivity.

Mai avem și o poveste foarte frumoasă scrisă de un scriitor invitat –  este singura poveste care nu e scrisă de mine –  despre un rinocer care se uită la televizor și devine captivat de un unicorn foarte glam pe nume Magicorn Melissa.

Evident, ajunge să își dorească să fie la fel de frumoasă precum Magicorn Melissa, moment în care mama ei intervine ca să o convingă să trebuie să se iubească așa cum este. 

– Crezi că publicul din România este pregătit pentru temele astea, mai ales la acest nivel, al copiilor?

– Desigur.  Știu că, la un moment dat, m-am uitat la indexul egalității de gen și eram pe locul 54 sau ceva de genul ăsta, destul de departe de vârf. Unul dintre obiectivele pe care mi le-am propus este să duc câteva exemplare din cartea asta într-o comunitate defavorizată, să știu că acei copii vor citi una, două dintre poveștile astea și vor rămâne cu ceva.

Eu, acum, de exemplu, printez primele 50 de exemplare din fonduri proprii, dar fac și o campanie de strângere de fonduri pentru că trebuie să plătesc artiștii – fiecare artist are prețul lui – la fel ca și pe cei care au făcut efectele de Augmented Reality.

– Cum a fost primită de părinți?

Până acum, toată lumea spune că e o idee bună. 

– Cum arată pentru tine cititorul ideal?

– Este fie fetiță, fie băiețel, nu contează, dar cumva aș vrea să ajung la copiii care sunt tot timpul nebăgați în seamă, timizi, au probleme cu încrederea în sine – pentru că într-un fel și eu mă regăsesc -, sunt mai introvertiți și, nu știu, aș vrea cumva să citească această carte și să își dea seama că nu e nimic în neregulă cu ei și că pot face orice își propun.

Apropo de asta, am și o poveste despre antreprenoriat, despre două veverițe care au un business al lor (râde). 

– Ție, personal, ce povești ți-au plăcut mai mult?

– Nu aș putea spune că am o favorită, mă simt apropiată de toate. Aceea cu nesiguranța mi se pare că este destul de reușită din punctul de vedere al creației și cred că mulți copii s-ar regăsi în ea. 

– Și partea de Augmented Reality? De ce ai simțit nevoia să o introduci?

– Mi s-a părut o idee bună. Am văzut la un moment dat un articol despre rolul realității augmentate în educație și am zis să fac și eu în carte așa ceva.

Eram prin august, deci mai aveam două-trei luni până la finalul cărții și nu știam cum să fac, noroc că am avut un prieten din Austria care lucra foarte mult cu realitatea augmentată, i-am propus și a acceptat.

La momentul ăla avea loc și o competiție organizată de Facebook pe tema asta, ne-am înscris și am câștigat locul al treilea în Europa. Scopul era să folosești o tehnologie Facebook. 

– Pe tine cum crezi că te-au influențat  poveștile din copilărie?

– Ca orice copil, și eu mă uitam la desene animate, la Cenușăreasa salvată de prinț… Sunt parte din generația poveștilor cu Cenușăreasa, mica sirenă, frumoasa din pădurea adormită și abia acum îmi dau seama de felul în care sunt portretizate personajele principale – pasive, singurul lor atribut fiind că sunt frumoase.

Nu au personalitate, nu au inițiativă, iar tot accentul se pune pe felul în care arată. Dar lucrurile se schimbă foarte mult și în zona asta – uite, și Disney a început să facă o versiune nouă cu o sirenă de culoare, au început să apară desene animate în care personajul feminin principal e mai activ, are personalitate. 

– Cum a fost procesul de redactare a cărții?

– A fost provocator, dar de cele mai multe ori foarte frumos. La ultimul desen, cel cu Insecurity, voiam o scenă în care fetița se luptă cu creatura.

Eu i-am spus artistului că are tentacule, că este jumătate liliac, dar îți dai seama că partea artistică a rămas la latitudinea lor (râde). Unii artiști s-au identificat foarte mult cu temele pe care le-au ilustrat.

De exemplu, am o poveste ilustrată cu o fetiță care poartă un văl islamic și stă pe skateboard. Ce voiam să arătăm este, evident, că nu există nicio diferență între ea și alte fetițe. Ei, aici, partea de design și de ilustrație a fost făcută de o fată din Turcia. 

– Vrei să continui să scrii povești în viitor?

– Nu cred că asta am să fac pe termen lung, cel puțin nu doar povești pentru copii.  În ce privește scrisul, desigur că voi scrie în continuare – e o pasiune a mea și e parte din mine – și , poate, dacă volumul va fi primit bine și va avea succes, voi face o continuare sau poate voi scrie altceva, nu neapărat literatură pentru copii. Mă tentează să scriu și literatură pentru adulți. Vom vedea.