Autoportret Cornel Brudașcu: "E scandalos să plătești 80 de milioane de euro pentru niște pete"

„The World Goes Pop”, cea mai mare expoziție a toamnei la Tate Modern, i-a dedicat pictorului român Cornel Brudașcu o sală întreagă. Lucrările sale „Chitarist”, „Compoziție”, „Tineri pe șantier” sau „Portret de grup” pot fi admirate până în ianuarie 2016 în faimosul muzeu londonez de artă modernă și contemporană.

„Numelor consacrate, ca Paolozzi, Warhol, Hamilton și Lichtenstein, li se adaugă cele ale lui Cornel Brudașcu, Joan Rabascall și Bernard Rancillac”, au scris cei de la The Spectator.

Tablouri din anii ’70 ale artistului clujean au ieșit la lumină, surprinzător, aproape jumătate de secol mai târziu. L-am întrebat pe pictorul de 78 de ani ce crede despre sumele care se învârt în artă, despre succesul lui Adrian Ghenie și despre perioada în care a fost nevoit să realizeze portretul tovarășei Elena Ceaușescu.

*

– V-a surprins că Tate vă expune lucrări din anii ’70, într-o expoziție legată de fenomenul Pop Art? Vă simțiți asociat cu această mișcare artistică?

– Prezența la Tate Gallery e extraordinară pentru un artist. Cel puțin pe mine m-a marcat, nici nu-mi vine să cred că am ajuns acolo. În anii ’70, cu lucrările acelea încercam să fiu în pas cu ceva, cu o modă, ce se purta atunci.

Nu mă gândeam că lucrurile vor evolua așa sau că făceam pop art. Practic, era o revistă franceză, Popcorn. Mai e încă la prăvălie, dar mult mai subțire. Era colorată așa, o revistă franțuzească. La mijloc avea niște postere cu chitariști, foarte frumoase. Un fost elev al meu le primea, cineva îl abonase.

Haideți repede, că a venit Popcorn, îmi spunea. Îmi amintesc că apăruseră Beatles, cu pozele puțin deviate, solarizate. Era o experiență interesantă pentru mine în acea perioadă.

*

– Investițiile în artă par aproape la fel de sigure ca acelea în lingouri de aur. Există o explicație?

– Dom’le, nu știu ce-i cu nebunia asta, cum reușesc ăștia e un fenomen absolut fantastic. Marii magnați și miliardari investesc sume astronomice.

Ce chestie paradoxală! Până la urmă, aia a devenit artă, să vinzi produsul de artă, nu conceperea lui în sine. Să-l lămurești tu pe omul ăla care habar n-are, pe care nu-l interesează neapărat arta, să scoată o sută și ceva de milioane! Acolo e dracul îngropat, nu știu, e absolut fantastic.

M-am trezit și eu pe la ultimul etaj, la Tate, îmi zice cineva – uite, acolo sunt băncile! Niște chestii îndrăznețe ca arhitectură; că îți place sau nu e altceva. Am avut senzația că acolo e filtrul acestei lumi. Cum poți să dai milioane de euro? Cred că e și nesimțire, e o minciună. Cu banii ăștia poți construi un oraș.

Poate să fie și Mona Lisa! E o minune, dar… Se aruncă sume scandaloase. Nu știu, Mark Rothko (tabloul „Orange, red, yellow”), ceva pete, peste 80 de milioane de euro. Ca Picasso, pentru care am o admirație mare, o sută și ceva… Sigur că el nu mai are parte de banii ăștia. E un transfer de bani, o manipulare…

– Există o pictură pe care n-ați înstrăina-o, indiferent de preț?

– Nu mai am acasă nicio pictură. Ah, ba da, mi-a murit un prieten acum trei ani. Mai merg la Târnăveni, la mormântul lui, iar cineva mi-a făcut o poză acolo. Am pictat după ea. A venit o galeristă care a vrut să o cumpere, dar am refuzat.

– Ați plăti o sumă scandaloasă pentru un tablou?

– Nu, n-am așa, poate El Greco. Îmi plăceau Rembrandt și Velasquez, toată șleahta asta genială.

– Mai găsiți la 78 de ani starea aceea fertilă, în care să vă închideți în atelier și să pictați?

– Foarte greu să-ți găsești starea aia, să stai acolo și să visezi, să colorezi, să ai lumea ta. Dar încă lucrez, mai am preocupări în sensul acesta.

– Ce vă deranjează cel mai mult la oamenii care gravitează în jurul artiștilor?

– Nu sunt sinceri, foarte rar găsești caractere adevărate. Lumea nu e cultivată, nu-i interesează cultura. Au părerile lor, mulți, chiar și colecționarii, nu văd în mine un sfătuitor. Cumpără ce le place, nu contează părerea mea sau a altuia.

Mai am o colegă celebră, Ana Lupaș, care va fi și ea la Tate. I s-a cumpărat o lucrare pe o sumă bunicică. Ea face obiecte, interesant așa. Când făcea câte o lucrare mă chema tot timpul să-mi spun părerea, avea mare încredere. Sunt foarte puțini colegi de breaslă care știu să vadă. E foarte greu să știi să vezi, să apreciezi.

– Cât de mult a contat aspectul financiar în relația cu arta dumneavoastră?

– Oameni suntem. Nu zic că n-a contat aspectul financiar. Mi-au plăcut banii și eram o mână spartă. Nu sunt un zgârcit, ce să fac, asta e.

– V-ați născut la Tusa, un sat din Sălaj. Aveați artiști în familie?

– Da, e un sat prăpădit. Tatăl meu avea voce și era cantor la biserică, dar fratele meu, care are 86 de ani, a terminat sculptura la Cluj. Era foarte talentat, dar, nu știu cum, s-a pulverizat totul, nu a mai vrut să sculpteze. Are o singură lucrare, făcută în studenție, foarte frumoasă, dar a luat decizia de a nu-și mai folosi acest talent.

El m-a adus la liceu la Cluj și m-a încurajat. De mic desenam foarte mult. Fratele meu era la Șimleu, la liceu, stăteau într-o chirie mai mulți colegi, iar tatăl meu m-a dus cu căruța acolo. Nu știu cât aveam, 10 ani sau mai puțin. Acolo m-au pus să desenez nu știu ce.

Încă mi se aduce aminte de acest episod. Fratele meu m-a ajutat foarte mult. E vegetarian, aleargă iarna desculț, stă în cap și mă ceartă că nu am grijă de sănătatea mea.

– Ce amintiri aveți din perioada războiului?

– Aolio, războiul, a venit și peste noi în comună. În anii ’40 era o nebunie, nemți, ruși. Nu mai știu cum au ajuns pe acolo. Era un pod destul de bine făcut, l-au minat. Știu că ne-am dus cu toții pe deal și a fost o explozie, ca să nu poată trece trupele astea. Era un fel de companie, cu nemți, și îmi aduc aminte că m-au servit cu zahăr cubic, asta mi-a rămas în memorie.

Treceau avioane, eram toți speriați. Țin minte că rușii erau mai primitivi. După război a venit ce a venit. Erau numai afișuri pe garduri – votați Soarele, votați cutare și cutare, o comedie mare.

– Când a devenit limpede că veți încerca să vă fructificați talentul?

– În 1951 m-au adus la școală, la Liceul de Arte din Cluj. Directorul mi-a zis, la final: Brudașcule, du-te la București să dai acolo admitere la facultate. M-am dus, dar eram destul de speriat de perspectiva asta. Am reușit, dar apoi am cerut să fiu transferat la Universitatea din Cluj. Îmi pare rău, poate trebuia să rămân, dar când ești tânăr, ești mai impulsiv.

La București, printre profesori era Catul Bogdan, un pictor însemnat la vremea respectivă. Pentru mine era mai ciudat cum se colora, erau tonalități, spuneam noi, din Regat. Ei colorau altfel decât ardelenii. Acum au dispărut aceste diferențe, hotarul acesta.

– Au avut dascălii din liceu o influență asupra a ceea ce ați făcut mai târziu?

– Și astăzi le port recunoștință și-i amintesc, acești profesori din liceu care erau și pictori. Toni Lazăr, de exemplu, era extraordinar, fantastic. Îmi cumpărau lucrări încă de pe atunci, pe sume derizorii, dar care pe mine mă ajutau în acea vreme.

Pe Ion D. Sârbu l-am avut profesor de limba și literatura română. Rămâneam blocat de fiecare dată când intra în clasă. Mi-l amintesc și acum, cu un păr stufos, așa, era o prezență impresionantă. Într-o perioadă de orbire totală, discursul lui ne marca. După revoluție, când i-au apărut cărțile importante, mi-am adus aminte de profesorul meu de limba română.

Își ținea atunci pledoaria, avea chestiile lui în cap, scria, era un creator, nu un pedagog. A fost ajutat să intre într-o catedră, era urmărit, după ce fusese exclus de la Universitate.

*

– Vorbiți-mi puțin despre anii studenției…

– Eram mai blestemat eu, așa. Nu prea frecventam cursurile de socialism științific și materialism dialectic, dar eram iertat. Spuneau: „Băiatul e talentat, îl lăsăm în pace”. Și așa mai făceau abstracție de unele lucruri. În ultimul an, a venit și pictorul Corneliu Baba prin ateliere.

Maestrul Aurel Ciupe se tot plângea: „Nu știu ce să mă fac cu băiatul ăsta, că tot lipsește. Eu îl trântesc, îl pic”.

Eu nu mergeam prin baruri, dar mă plimbam așa, aiurea, meditam pe străzi lăturalnice. Și acum mă întreb: „Ce dracu făceam?”. Baba mi-a luat apărarea: „Bă, trântește-l dacă vrei, dar vezi că e talentat”. Și mi-am făcut în final lucrarea de licență, într-o lună, repede, și am luat nota maximă.

– Vă mai amintiți subiectul?

– Îți alegeai o temă. Eu am mers pe un stand de cărți într-o uzină, cu niște muncitori care răsfoiesc o carte. S-a prăpădit, nu știu pe unde e, îmi pare rău că n-am păstrat-o.

– Descrieți vechiul regim ca pe unul al orbirii totale, dar și al supunerii totale. Supraviețuia arta?

– Spre deosebire de astăzi, îmi pare rău să o spun, se punea accent pe artă. Sigur că arta slujea intereselor sistemului, dar un artist era bine văzut, spre deosebire de ce se întâmplă astăzi. Beligan sau Herlea erau de-a dreptul venerați, erau considerați artiști ai poporului.

Până la urmă, puteai picta ce doreai; astea-s basme, că veneau să te controleze în atelier. Când ieșeai cu o lucrare, sigur, erau unele tematici impuse, n-aveai ce face, dar și tematica aia se putea adapta unui stil, unei formule mai moderne. Cine avea cap și talent reușea. Dacă ai talent și capacitatea de a vedea, poți transforma și un lucru banal în ceva mișto, chiar și un portret al lui Ceaușescu.

– Care era legătura dumneavoastră cu puterea acelor vremuri?

– Nu aveam nicio legătură cu puterea oficială din acele vremuri. Doar atât, că era o organizație pe țară, UTC-ul (Uniunea Tineretului Comunist), și una a pionierilor. La tineret, șef era Nicu Ceaușescu. Cu el am mai dat mâna, un personaj neinteresant.

Mai era nora lui Ceaușescu, soția lui Nicu – Poliana. Ea era la pionieri, era umană și drăguță, puteai vorbi cu ea. Știu că, în fiecare zi, pe la ora 12, era o panică generală la birourile lor, chiar dacă noi ne aflam întâmplător pe acolo. Gata, liniște, Poliana era în biroul ei, trebuia să ieșim afară, să poată conversa banalități cu tovarășa Elena. O oră flecăreau chestii banale.

Asta se întâmpla prin anii ’80. Mergeam la București cu unele lucrări comandate de regim. Știu că, plecând odată din Cluj, cu taxiul, am lăsat pe capota mașinii un portret al tovarășei. Taxiul a demarat, lucrarea a căzut. Mă speriasem zdravăn, am crezut că s-a deteriorat.

– La începutul anilor ’80 ați ajuns la palatul regelui Hussein al Iordaniei. Cum?

– Era un student la Politehnică în Cluj, arab, pe care nu mai știu cum l-am cunoscut. S-a căsătorit cu o româncă. M-a invitat în Iordania, să pictez la curtea regelui. Am zis da, dar părea ca și cu Tate Gallery, un vis. Mi-a spus că are rude acolo și poate rezolva. Așa a venit o invitație, de la curtea regală, la Comitetul de Cultură și Educație Socialistă.

Greu am aflat de invitație, că nu spuneau. I-am spus atunci Polianei Ceaușescu, ea a intervenit și mi-au eliberat viza pentru Iordania. Era într-un noiembrie, timp neprietenos. M-am urcat într-un avion, la intrare erau soldați iordanieni înarmați. Unde mă duc eu, m-am întrebat îngrozit.

Am ajuns la Amman, era un peisaj sinistru, prin deșert, dar orașul avea poezia lui. L-am pictat pe regele Hussein, după poze, bineînțeles. Într-un final l-am și întâlnit. Am rămas impresionat, era mic de statură, dar am simțit o căldură din partea lui. Am stat vreo 8 luni în Iordania și ei s-au mirat că am rezistat atâta.

*

– Un critic de artă spunea că i-ați fost discipol lui Corneliu Baba și că Adrian Ghenie vine pe linia imaginarului lui Baba, prin intermediul dumneavoastră…

– Astea-s exagerări, se pot broda tot felul de… Nu, nu, nu! Lui Ghenie îi place Baba sau i-a plăcut, nu știu. Nu-mi dau seama, dar n-am eu niciun aport. Cu Ghenie am fost amici o vreme, când nu era celebru, acum 5-6 ani. Înainte de a se lansa așa, mai venea pe la atelier cu Man Victor, cu Pop Mihai, veneau. Adrian era mai zeflemist, așa. Ciudată evoluția lui.

Să vedem ce rămâne, că miza e mare. E un piedestal de unde poți să cazi foarte rău. Cu arta asta, totul a devenit comercial. Toți galeriștii ăștia care vin la tineri ajung și la mine. Nu că se sperie, dar îmi spun – E frumos, dar nu e vandabil, merge mai mult spre artă, spre căutări mai serioase.

La tineri e mai simplu – Gata, ăsta-i al meu, ăsta-i al meu. Îi extrag, așa, ca dintr-o pepinieră, aproape că le mai impun și câte o tematică.

Cu arta e mai complicat însă, iar cei care se sacrifică sunt foarte puțini. Lumea se pervertește, intră într-o relație comercială. E tentant, cum naiba să nu fie tentant când vin zecile de mii de euro. Și atunci uiți de la ce ai pornit. Nu mă mai miră, asta-i normalitatea acum. Că lucrurile merg în jos, în artă, asta-i altă poveste.

– Puneți la îndoială talentul lui Ghenie?

– Nu e lipsit de talent, dar nu e ceva debordant. E un talent modest, în schimb pretențiile lui sunt foarte mari. Adică să expui pictură la Bienala de la Veneția… Sigur că și acolo lucrurile s-au stricat. Păi pictură, vorba aia, se face de sute de ani, cu ce mai poți veni nou? Nici eu nu știu, că dacă aș ști… Oricum, nu e nou, nu e interesant.

– Respectați vreun artist din acest val?

– E acest Man Victor, care mi se pare mai elaborat și are preocupări serioase. Citește mult, e tot timpul preocupat și atent la ce se întâmplă în jurul lui.