De ce nu vrea România mai mulți refugiați. Și de ce nu-i poate primi

Din 2007, de la redactarea primei Strategii Naționale privind Imigrația, impusă de aderarea la UE, același motto a însoțit cele trei documente elaborate pe această temă: „Migrația este un proces care trebuie gestionat, și nu o problemă care trebuie rezolvată”.

Abia actuala Strategie, adoptată în 16 septembrie prin Hotărâre de Guvern, spune că obiectivul său este „crearea pârghiilor necesare pentru realizarea cooperării interinstituționale”.

Cu alte cuvinte, după 8 ani, România este tot în stadiul în care încearcă să croiască un plan pentru ca instituțiile statului să colaboreze în această privință.

Fondurile europene, doar din 2016

În martie 2015, Comisia Europeană a aprobat Programul Multianual 2014-2020, prin care României îi revin 24 de milioane de euro pentru gestionarea procesului migrației.

Din acești bani, 21,9 milioane de euro provin din Programul FAMI – Fondul pentru Azil, Migrație și Integrare. La noi, acest program este gestionat de Inspectoratul General de Imigrări, aflat în subordinea MAI.

În România, fondurile europene reprezintă peste 70% din banii alocați acestui domeniu. În ultimii 4 ani, Inspectoratul General pentru Imigrări le-a gestionat prin două programe separate și le-a direcționat spre organismele din subordine ori către ONG-urile care au proiecte în domeniu.

Însă perioada de implementare a proiectelor s-a încheiat la 30 iunie 2015.

Din acest motiv, între fostul ciclu financiar și începerea finanțărilor prin noul program FAMI va exista o pauză de cel puțin șase luni. Timp în care imigranții și refugiații rămân fără asistență. De altfel, fondurile europene direcționate prin FAMI sunt, deocamdată, în stadiul apelurilor pentru proiecte.

Așadar, banii vor începe să vină, cel mai probabil, în ianuarie 2016.

Capacitatea de cazare. De ce 1785?

În perioada 2008-2013, potrivit datelor incluse în Programul Național FAMI, media anuală a persoanelor care au cerut azil în România a fost de 1450 de persoane. În 2014, autoritățile au decis să crească etapizat numărul de locuri de primire: mai întâi, cu 310.

1450 + 310 = 1760.

Președintele Iohannis declara că putem să primim 1785 de persoane. Să fie o coincidență?

Același Program Național FAMI – aprobat de Comisia Europeană în martie 2015 – prevede creșterea capacității de primire a României „cu până la 3500 de locuri”, până în 2020.

Înainte de izbucnirea crizei, aceste numere erau justificate. Ba chiar puteau fi considerate prea mari. Pentru că rata de ocupare a celor șase centre de primire din țară, care au o capacitate totală de peste 920 de locuri, fusese de numai 40% în ultimii ani. În plus, solicitanții de azil plecau din aceste centre înainte de a împlini un an de ședere.

În noile condiții însă, avem o primă constatare: statul român nu știe, de fapt, ce înseamnă să găzduiești peste 1700 de refugiați.

Dovada este și că resursele pe care le acordă acestui domeniu sunt foarte reduse. Potrivit Programului Național FAMI, autoritățile române acordă asistență limitată refugiaților, în limita a 600.000 de euro pe an: „Din cauza sumelor mici utilizate din bugetul României (sub 5.000 de euro), toate centrele mari necesită lucrări de reabilitare, modernizare (reparații și termo-izolări), înlocuirea instalațiilor, sistemelor și echipamentelor avariate”.

Acesta este vârful aisbergului. Adevăratele dificultăți încep când vine vorba despre integrarea celor care solicită azil în România.

Conceptele

Să reamintim că există o diferență între imigranți și refugiați. Cei dintâi pleacă voluntar din țara de origine, în speranța unei vieți mai bune. Cei din urmă sunt forțați de împrejurări – războaie, dictatură, dezastre naturale – și, de obicei, rămân(eau) în teritorii învecinate.

Cert e că, odată ajunși la destinație, refugiații sunt incluși într-un regim de protecție, dacă li se acceptă cererea de azil. Până atunci, ei nu au vreun statut, ci sunt considerați doar atât, solicitanți de azil.

Strategia Națională privind Imigrația – adoptată săptămâna trecută, așa cum am menționat – vorbește doar marginal despre integrare, axându-se, în schimb, pe controlul imigranților.

Până la urmă, ce presupune integrarea?

Prima piedică: învățarea limbii

Centrul pentru Resurse Civice este un ONG care, în ultimii 5 ani, a asistat peste 1000 de migranți veniți în România: le-a oferit consiliere juridică și psihologică, precum și cursuri de limbă și de formare profesională.

Cosmin Bârzan, președintele Centrului, a lucrat atât cu imigranți, cât și cu refugiați, prin Înaltul Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite (UNHCR). El spune că Ministerul Educației este, practic, absent din discuție.

„Teoretic, statul român este responsabil de organizarea cursurilor de limba română pentru imigranți, prin Ministerul Educației. De 6 ani însă, cu o singură excepție, Ministerul nu a mai ținut astfel de cursuri. A mai fost o excepție în 2012, un proiect finanțat din bani europeni în care ministerul s-a implicat. În rest, noi, ONG-urile, organizăm asemenea cursuri, dar fără ca oamenii să primească vreo diplomă. Nu că le-ar trebui, dar e o recunoaștere că au participat la cursuri”, a explicat el.

În ceea ce-i privește pe refugiați, Bârzan spune că inspectoratele școlare județene trebuie să organizeze cursuri, la cerere, dar nu se știe câte se țin în realitate.

Și, chiar dacă se ține, un asemenea curs durează 90 de ore.

Legile românești, insuficient traduse

A doua mare barieră atât pentru refugiați, cât și pentru imigranți este birocrația, dar și lipsa de acces la informații, în special la cele juridice.

Bârzan, care a participat inclusiv la discuțiile de îmbunătățire a Strategiei Naționale adoptate recent, spune că problema este lipsa unei traduceri unitare: „Integrarea presupune, în primul rând, ca oamenii să știe cu ce se mănâncă legislația, însă foarte puțin din cea românească este tradusă într-o limbă de circulație internațională.”

E greu de crezut, deci, că, odată ajunși în România, sirienii sau irakienii vor beneficia de consiliere juridică în limba proprie. Au nevoie să știe măcar engleza.

Piața muncii, neprimitoare

Procesul de angajare este, pentru un imigrant, o cursă cu obstacole. Legea prevede că el poate accesa piața muncii doar dacă angajatorul nu a reușit să recruteze, în ordine, un român și apoi un cetățean european.

Imigrantul este, deci, pe locul trei.

Mai departe, potrivit legii salariul minim pe care îl poate primi un imigrant e echivalentul salariului mediu din România. Companiile nu sunt, deci, încurajate să-i angajeze, pentru că presupun cheltuieli mai mari. În plus, trebuie să plătească o taxă de 100 de euro pentru un imigrant angajat cu normă întreagă, respectiv 50 de euro în cazul în care el este angajat în regim part time.

Acestea sunt problemele de integrare întâmpinate de imigranți. În ceea ce-i privește pe refugiați, ei se pot angaja, teoretic, oriunde, dar au alte probleme. Timp de 6 luni, un refugiat primește câte 550 de lei din partea statului român – bani cu care trebuie să plătească întreținere, chirie și să mănânce.

Asistență medicală, 6 luni. După care…

Atât imigranții, cât și refugiații au greutăți în a avea acces la asistență medicală, pentru că nu există reglementări în acest sens, explică președintele Centrului pentru Resurse Civice.

Teoretic, în cele 6 luni în care primesc câte 550 de lei, refugiații au și acces la servicii de sănătate. După aceea, sunt nevoiți să se descurce.

Cât privește acordarea unei locuințe sociale, legislația nu interzice accesul imigranților sau al refugiaților, dar ei „îndeplinesc cu greu criteriile cerute de municipalități”, se arată în textul Programului Național FAMI.

Nu există statistici privind acordarea unor astfel de locuințe către persoane care au ajuns în România cu speranța unei vieți mai bune.