Trei palestinieni ajunși în România povestesc cum reușesc să supraviețuiască cu gândul că familiile lor sunt decimate în Gaza

„În fiecare dimineață, primul lucru pe care îl fac este să verific telefonul, să aflu dacă membrii familiei mele mai sunt în viață sau nu. Zilnic, urmăresc știrile pentru a vedea dacă armata israeliană a bombardat în jurul casei noastre sau dacă a bombardat vreo familie de-a noastră”, spune Motaz Al Nawati.

Motaz Al Nawati a trăit în Fâșia Gaza timp de 23 de ani. A reușit să plece din Palestina printr-o bursă de studii, iar apoi s-a mutat în România pentru a urma un master, la Universitatea Politehnică din București. Familia lui locuiește în prezent în Gaza, iar pe lângă suferința de a fi departe de aceasta, s-a adăugat greutatea unei frici constante – vor supraviețui apropiații lui și zilei de mâine?

PressOne a vorbit cu trei palestinieni despre suferința de a fi martori la cum familiile lor sunt în pericol de a fi distruse, dar mai ales despre cum se simte neputința în timp ce țara lor se năruiește sistematic.

Atunci când s-a mutat din Gaza cu o bursă de studii, Motaz spune că familia lui și-a pus toate speranțele în el în ceea ce privește evadarea dintr-un spațiu în care teroarea și incertitudinea stau zi de zi la masă cu tine.

În Gaza, chiar și înainte de război, nu aveai posibilitatea să părăsești țara, din cauza blocadelor care restricționau accesul terestru, naval sau aerian, de către Israel și Egipt. Existau două căi de a părăsi Gaza, dar niciuna accesibilă.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Într-un prim scenariu, un rezident din Gaza ar fi putut să treacă punctul de frontieră prin Erez și să ajungă în Israel. În acest caz,  palestinienii care locuiesc în Gaza trebuie să obțină un permis din partea Israelului, care se oferă anumitor categorii de persoane – oameni de afaceri verificați sau cazuri medicale. 

În cel de-al doilea caz, palestinienii din Gaza pot trece prin punctul de frontieră din Rafah, și trebuie să obțină documente cu care pot călători din partea Guvernului Hamas din Gaza. Documentele se pot obține destul de greu, iar listele de așteptare pentru aceste permise sunt infinite.

În unele cazuri, acest proces poate fi grăbit prin achitarea unor sume foarte mari de bani – așa cum povestea și Motaz, fratele lui ar fi trebuit să plătească 5.000 de dolari doar ca să poată ieși din țară.

A părăsi Fâșia Gaza este un lux, la care se adaugă mai mult de-un dram de noroc. Pentru Motaz și ai lui, traversarea frontierelor este una dintre cele mai dificile lucruri cu care te poți confrunta în viață, iar odată plecat, nu te mai poți întoarce. Gaza a fost declarată cea mai mare închisoare în aer liber din lume.

„Părinții mei nu aveau probleme financiare, ci aveau probleme legate de traiul într-o închisoare în aer liber. Este dificil, chiar dacă câștigi bani și depui cele mai mari eforturi pentru a-i aduna, în final nu ai opțiunea să îi cheltui”, spune Motaz.

Pe lângă durerea de a fi departe de familie, suferințele lui Motaz au căpătat proporții uriașe de când a început războiul. Ministerul Israelian al Apărării a tăiat curentul, hrana și resursele pentru locuitorii din Fâșia Gaza, iar de atunci, comunicarea cu lumea de afară este aproape inexistentă.

Începând cu 7 octombrie 2023 și până în prezent, în Gaza au fost uciși peste 30.000 de civili palestinieni. Pentru persoanele care încă au familii în Gaza, în fiecare zi se dă o luptă suplimentară, cea cu neputința. Motaz îmi spune că nici cuvintele „incapacitate” sau „neputință” nu sunt suficiente, pentru că nu pot descrie senzația care îl erodează pe interior.

O greutate în plus adaugă dezamăgirea: „De ce mă simt dezamăgit? Pentru că am crezut în democrație, în libertatea de exprimare, în drepturile omului. La un moment dat, am fost unul dintre acei oameni care luptau pentru toate aceste principii bune, dar mi-am dat seama că ele nu se aplică pentru toată lumea –  doar pentru oamenii albi sau pentru oamenii occidentali, nu și pentru lumea orientală.”

Umanitatea în vreme de război

Poți să te obișnuiești cu faptul că familia ta e constant în pericol, iar în orice moment poate dispărea, l-am întrebat? Răspunsul lui Motaz este un ferm nu. În schimb, o parte din tine se poate resemna, iar în vreme de război, asta nu înseamnă decât că pierzi o parte din umanitatea ta.

Oamenii care trăiesc acum în Fâșia Gaza țin cu dinții de umanitatea lor și luptă pentru ultima fărâmă de speranță. Resursele necesare pentru minimul decenței vin cu porția, iar atunci când aceste resurse ajung, se ajunge la o întrecere acerbă pentru ca fiecare să prindă o bucată de mâncare pentru copii lor în primul rând, apoi pentru ei înșiși, dacă rămâne.

 „Mă simt neputincios. În fiecare zi când mănânc, primul lucru care îmi trece prin minte este întrebarea dacă familia mea mănâncă măcar un sfert din ceea ce mănânc eu.”

Motaz spune că umanitatea lui se agață de speranța că la un moment dat, palestinienii vor avea țara lor și vor trăi în mod pașnic – „Sunt sigur că poate nu se va întâmpla suficient de rapid pentru ca familiile noastre să supraviețuiască, dar cel puțin a doua sau a treia generație să fie în siguranță.”

Absorbante din fâșii rupte din corturi

Maysara Al Nawati s-a născut și a locuit în Gaza până la 7 ani. Tatăl ei lucra cu vechiul guvern palestinian, de aceea a trebuit să plece imediat după ce președintele de atunci a fost ucis. A reușit abia după doi ani și jumătate să își scoată familia din Gaza și să se mute împreună în Norvegia.

La un moment dat, tatăl ei a călătorit în Siria în interes de serviciu, iar de atunci nu s-a mai întors. Maysara spune că nu știe cine a avut de-a face cu dispariția lui, dar cert este că de 15 ani el este pierdut.

După un timp, Maysara s-a mutat în România, unde l-a cunoscut pe Motaz. Mama și frații ei încă sunt în Norvegia, iar restul familiei ei se află în Gaza. Ce a mai rămas din ea: „Unul dintre verii mei și 16 persoane din partea mamei mele au fost uciși de când a început bombardamentul israelian.”

Maysara spune că, din familia care a rămas în Gaza, cinci femei erau însărcinate, iar două dintre ele au născut. Ele suferă de lipsă de vitamine, de ajutor medical și nu le mai urmărește nimeni sarcina sau evoluția postpartum. Maysara nu știe dacă au reușit să ajungă la spital; în eventualitatea în care au făcut-o, au născut fără anestezie sau calmante, deci durerile au fost infinit mai chinuitoare, mai ales dacă nu au avut niciun ajutor medical.

„În mod normal, femeile însărcinate se gândesc la cum va arăta bebelușul sau dacă doresc să alăpteze sau nu. La ce gândește o femeie din Gaza acum este dacă copilul va ieși în viață, dacă va supraviețui.”

Din cauză că electricitatea a fost tăiată în Fâșia Gaza, sute de nou-născuți aflați în incubatoare se află în pericol de deces, pentru că organele lor subdezvoltate nu se pot autosusține. În cazul în care bebelușii supraviețuiesc fără incubator, celelalte lipsuri își pun amprenta asupra stării de sănătate – lipsa scutecelor, a hranei (chiar dacă au bani, nu se găsește mâncare de cumpărat) sau a apei: „Imaginați-vă părinții știind că lumea îi vede pe copiii lor în această situație, dar ei împărtășesc oricum aceste imagini și videoclipuri doar pentru ca lumea să-i vadă și să-i creadă”, spune Maysara.

Până când poți substitui minimul necesar?

Pentru nou-născuți, supraviețuirea devine tot mai grea, pentru că lipsa strictului necesar trasează o selecție (ne)naturală – cei mai puternici supraviețuiesc, iar cei mai slabi cedează. Lipsa scutecelor de unică folosință obligă mamele să reutilizeze același scutec de mai multe ori, fapt care duce la infecții – pentru că nu au alternativă. Mamele care nu reușesc să alăpteze nu găsesc nici lapte praf pentru a-și hrăni copiii, verigă care contribuie la crearea cercului vicios în care supraviețuirea devine aproape imposibilă.

Maysara povestește că, în Gaza, menstruația a devenit numai un mijloc prin care femeile își deteriorează sănătatea constant. Pentru a stopa menstruația, multe dintre femei au încercat să își administreze pilule contraceptive, pentru că nu au acces la absorbante. Pentru că se găsesc cu greu și sunt foarte scumpe, puține femei au avut acces chiar și la pastile – în restul cazurilor, se refolosesc aceleași absorbante de mai multe ori. Acest lucru a dus la o mulțime de infecții, inclusiv la încercarea de a găsi un înlocuitor pentru absorbante: multe dintre femeile din Gaza folosesc fâșii rupte din corturile în care se adăpostesc ca substitut pentru absorbante.

Reem Dueibes este refugiată palestiniană și s-a născut în Liban. Ea povestește că bunicii ei au evadat din Palestina și au căutat adăpost în Liban în timpul Nakba (războiul arabo-evreiesc din 1948, când teritoriile palestiniene au fost aproape complet șterse de pe fața pământului). În timpul acestui masacru, spune Reem, bunicilor ei le-au fost luate casele. De aceea, aceștia au fugit în Liban, iar Reem este a doua generație născută în această țară.

„Sunt 15 milioane de palestinieni în afara Palestinei. Dacă fiecare dintre noi ne-am identifica sub numele locului nostru de naștere, ca libanezi sau altă naționalitate, nu vor mai exista aproape deloc palestinieni. ”

Reem povestește că în timpul asediilor la care familia ei a fost supusă, femeile aveau un rol important. Mama ei ștergea armele, dar era și inginer constructor, iar odată ce războiul din 1982 s-a încheiat, a fost angajată să construiască taberele de refugiați. În acele timpuri, nu era un lucru obișnuit ca femeile să aibă roluri atât de importante.

De-a lungul timpului, au fost multe invazii israeliene și în Liban, spune Reem. Bunicul ei a fost capturat cu 30 de ani în urmă, iar de atunci nimeni nu mai știe nimic de el. În timpul invaziei din Liban, casa lui Reem a fost distrusă, și toate clădirile din jurul lor au fost bombardate. Familia ei a fost nevoită să migreze în Siria, apoi în România. Căutau un loc sigur în care să trăiască, iar România părea o opțiune viabilă pentru supraviețuire.

„Am venit cu avioane militare în România, de aceea nu am putut lua nimic cu noi. Nici măcar nu era planificat să trăim aici, dar după ce mama a văzut că putem trăi în siguranță aici, a întrebat: «Vreți să rămâneți?» Am fost de acord. Nu a fost ușor, pentru că mereu mi-a fost frică, teamă că nu cunosc pe nimeni aici.”

Reem povestește că toate lucrurile prin care a trecut împreună cu familia ei au însemnat o greutate apăsătoare pentru un copil. În orice moment, cerul se putea prăbuși deasupra ei din cauza bombardamentelor din Palestina, Liban și Siria; de fiecare dată când trebuia să fugă dintr-un adăpost în altul pentru supraviețuire, Reem spune că trebuia să se adapteze tuturor schimbărilor, pentru că era singura opțiune pe care o avea.

Cum rămâi sănătos psihic când te afli într-o stare de asediu constantă? 

„Uneori râdem când vorbim despre traumele noastre legate de război. Râdem pentru că nu e deloc amuzant, dar încercăm să facem față într-un mod prin care să rămânem sănătoși, să spunem așa, să nu devenim nebuni. Asta e singura modalitate în care putem trăi, rămânând sănătoși. Asta ne afectează în multe feluri personalitatea și viața”, spune Reem.

 „Am simțit că noi, palestinienii, a trebuit să împărtășim imagini distrugătoare cu noi înșine, să postăm videoclipuri cu tot ceea ce ni s-a întâmplat pentru a dovedi lumii că murim, pentru a ruga oamenii să ne ajute. Numai că lucrurile pe care le vedem pe internet ne afectează foarte mult. Imaginați-vă că trăiți asta.”

Pe Motaz, Maysara și Reem i-am întâlnit la Seara Palestiniană de film documentar, organizat de F-Sides, la Cinema Union, în București. Evenimentul face parte dintr-o serie de întâlniri pro-palestiniene, care au ca scop susținerea persoanelor din Gaza și empatizarea cu această cauză. Proiecțiile de film documentar au scos la iveală natura conflictului arabo-evreiesc care continuă și în ziua de astăzi, de peste 70 de ani.