Maghiarii din România, preocupați de retorica extremistă înainte de alegeri. „Drepturile nu sunt privilegii”

Opinie de András Bethlendi

Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, sărbătorită și de comunitatea maghiară din România în 15 martie, aprinde iarăși spiritele, în lumina unor declarații politice. La Cluj-Napoca, spre exemplu, Casa de Cultură a Studenților va fi iluminată în culorile maghiare, roșu, alb și verde, iar acest lucru e văzut ca o sfidare la adresa majorității românești. Deloc surprinzător, cartea maghiară este asul din mâneca extremiștilor, pregătiți să o folosească în acest an electoral. 

András Bethlendi, autorul acestei opinii găzduite de PressOne, este jurist, doctor în drept, cadru didactic universitar, expert în drepturile omului și drepturile minorităților, președintele Asociației Advocacy Group for Freedom of Identity și director academic la Asociația Mathias Corvinus Collegium. Bethlendi vorbește despre o lungă tradiție a acestei retorici false, care pune într-un registru al normalității tensionarea relațiilor dintre români și maghiari. 

„Maghiarii neromâni”

Politicienii care apelează la sentimente naționaliste menționează adesea „ungurii” nu în rândul celor 18 minorități din România, ci într-un registru special, cel al „neromânilor”. Cu toate că ar putea fi considerați minorități obișnuite – precum lipovenii, tătarii sau ucrainenii, ei sunt singurii considerați incompatibili cu identitatea și interesele românești. Conform politicienilor noștri, acești „maghiari neromâni”:

• „nu vor să învețe limba română”,
• „chiar dacă cunosc limba română, refuză să o vorbească și preferă să aibă inscripții în limba maghiară peste tot și să folosească limba lor peste tot”,
• „nu vor să-și învețe copiii limba română, așa că le vorbesc maghiară de la vârsta copilăriei, nu îi înscriu la clase cu predare în limba română și chiar susțin segregarea completă cerând școli maghiare separate”,
• „doresc să fure Transilvania și să reprime românii unde aceștia sunt o minoritate locală și nu se pot apăra ei înșiși.”

Cu toate acestea, „ungurii neromâni” prezentați mai sus nu sunt o comunitate etnică reală, ci un produs politic, de care, de multe ori, nu e străin nici măcar premierul Marcel Ciolacu. 

Actualul prim-ministru a ținut mai multe discursuri în timpul vizitelor sale în regiunile locuite de maghiari (Secuime, Crișana), în care a făcut declarații care întăresc prejudecăți, relații eronate de cauză și efect și sentimente antimaghiare în societate, și, prin urmare, se califică ca antimaghiarism:

• „Nimeni nu va vinde nicio Transilvanie. Nu se va schimba nicio graniță.”
•  „Cine nu învață româneşte în România fiind cetăţean român, greşeşte. […] Nu ştii să vorbești româneşte în România, de fapt, te condamni singur să nu evoluezi” 
• „Nu am să accept ca în România să existe legi care favorizează anumiţi români de altă etnie. Cu toţii suntem egali. Trebuie să ne respectăm.”

Pe lângă întărirea prejudecăților și relațiilor de cauzalitate eronate esențializate prin categoria „maghiarilor neromâni”, prim-ministrul nostru a folosit și sintagma aparent opusă a „românilor de etnie maghiară”.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Afirmația că maghiarii nu și-ar dori să învețe limba română este o concepție greșită generală sau o distorsiune malițioasă. Cele mai recente cercetări sociologice arată clar că peste 90% dintre maghiarii din Transilvania consideră important să aibă o cunoaștere sigură a limbii române pentru propria lor viață și pentru cea a copiilor lor. Părinții maghiari vorbesc maghiara copiilor lor din același motiv pentru care părinții români vorbesc româna – pentru a comunica cu ei în limba maternă. 

Acest lucru nu este o decizie politică, ci mai degrabă un lucru natural în orice comunitate lingvistică: ne adresăm copiilor noștri în limba maternă. 

Părinții maghiari aleg educația în limba maghiară pentru copiii lor, deoarece instruirea în limba maternă este cea mai eficientă modalitate de a preda materii precum matematica, biologia și geografia, așa cum reiese din rezultatele recente ale testelor PISA din România. În plus, educația în limba maghiară oferă copiilor maghiari oportunitatea de a învăța să citească și să scrie corect în limba maghiară, precum și de a învăța despre literatura și cultura maghiară, alături de limba și literatura română. Maghiarii preferă școlile maghiare, adică acele școli în care în toate clasele educația se desfășoară în limba maghiară, iar disciplina Limba și literatura română se predă conform programului pentru școlile și secțiile de predare în limba maghiară. 

Motivul pentru care comunitatea maghiară preferă aceste școli maghiare se bazează pe experiența școlilor cu două secții – cu clase maghiare și clase române – care de obicei au o relație asimetrică față de cultura celor două grupuri: spațiile comune (holuri, laboratoare, terenuri de joacă) și evenimentele (deschideri de școală, competiții, etc.) nu sunt în egală măsură bilingve; serviciile școlare (bibliotecă, psiholog, servicii medicale) nu sunt  accesibile în același măsură în limba maghiară ca în limba română; comunicarea între instituție și părinți nu se desfășoară în întregime și în maghiară; iar zilele de sărbătoare naționale, scriitorii și zilele semnificative maghiare nu primesc aceeași atenție ca cele românești.

Drepturile minorității maghiare nu sunt privilegii. Nimeni nu rupe Transilvania

Este incorect și tendențios să afirmăm că drepturile minorităților sunt privilegii, deoarece aceste drepturi nu aduc un avantaj suplimentar unei anumite minorități în fața majorității, ci dimpotrivă, reduc dezavantajele cauzate de ordinea legală generală.

De exemplu, din drepturile referitoare la folosirea și accesul la limba maghiară nu rezultă niciun avantaj în comparație cu populația română; dimpotrivă, ele reduc dezavantajele unei situații inițiale inegale.

Cererea pentru inscripții în limba maghiară și utilizarea limbii maghiare în administrația publică și în mod public nu provin din respingerea cunoașterii sau utilizării limbii române, ci mai degrabă din dorința ca România în care trăiesc maghiarii de la naștere să le fie cât mai primitoare, cât mai confortabilă. 

În zilele noastre, doar 18-20% din populația Transilvaniei vorbește maghiara ca limbă maternă, astfel frica de a pierde și speranța de a dobândi Transilvania sunt la fel de iluzorii ori de tendențioase.

„Românii de etnie maghiară” sau Avram Iancu, „ungurul de etnie română”

Dacă ne bazăm pe buna-credință a domnului Ciolacu, atunci înseamnă că prim-ministrul României susține că revoluționarul Avram Iancu, Memorandistul Dr. Ioan Rațiu, politicianul Iuliu Maniu, participanții la Marea Unire de la Alba Iulia, toți erau maghiari. Prin logica conform căreia prim-ministrul a numit „români” pe maghiarii din Transilvania în discursurile sale din weekendul de Dragobete (24 februarie 2024), argumentând că ei sunt „români de etnie maghiară” pentru că trăiesc în România și sunt cetățeni români, în timp ce limba lor maternă este maghiara, îl face și pe Avram Iancu un maghiar de etnie română. Și el a trăit în Ungaria și a fost cetățean maghiar, în timp ce limba sa maternă era româna și s-a considerat român.

Dacă domnul Marcel Ciolacu nu intenționează să rescrie cărțile de istorie românești și nu dorește să se refere la scriitorii, politicienii și liderii bisericești români din Transilvania secolului al XIX-lea ca fiind personalități maghiare, atunci acest lucru înseamnă că nu face altceva decât să provoace tensiuni etnice în anul electoral. 

Sintagma „români de etnie maghiară” este provocatoare în primul rând pentru că acești oameni nu se identifică cu această etichetă. Maghiarii din România, deși sunt conștienți că trăiesc în România, că sunt cetățeni valoroși ai statului român, nu s-au considerat niciodată „români”, la fel cum Vasile Goldiș nu s-a considerat niciodată „maghiar”, „ungur”. 

Prim-ministrul știe, de bună seamă, că limbajul acesta cu „români de etnie maghiară” este unul asimilaționist, din narativa lui Ceaușescu. Această sintagmă sugerează că pe români și maghiari nu îi face egali faptul că sunt cetățenii și plătitorii de taxe ai același țări, ci identitatea lor de români. Formularea „români de etnie maghiară” ne duce cu gândul la ideea că etnicii români și etnicii maghiari nu formează două grupuri, ci că cei din urmă sunt doar un subgrup al celor dintâi.

În schimb, comunitatea maghiară se consideră un grup etnic diferit de români, se identifică ca fiind maghiari și așteaptă ca mediul înconjurător să respecte acest lucru. Fără recunoașterea acestei diferențe nu se mai respectă identitatea lor culturală, ceea ce reprezintă baza recunoașterii drepturilor lor minoritare. Ocrotirea identității minorităților naționale este garantată de Constituția României.   

Potențialul politic ale categoriilor imaginare de „maghiari neromâni” și „români de etnie maghiară”

Ne confruntăm deci cu faptul că prim-ministrul în funcție al României încearcă să obțină capital politic provocând sentimentele legate de stima de sine și identitatea maghiarilor din România și perpetuând sentimente antimaghiare în societate. 

Sentimentul antimaghiar este un produs politic ușor de exploatat. Acesta a fost deja un produs bine elaborat în societatea românească încă din anii ‘80, în România lui Ceaușescu. În momentul Revoluției din 1989, exista aproape un consens în jurul realizării politicilor antimaghiare, care a dus la desființarea sau fuzionarea instituțiilor de limba maghiară cu cele românești, la desființarea graduală a educației publice în limba maghiară, la eliminarea în mare parte a statuilor publice legate de cultura și istoria maghiară, la încetarea învățământului superior în limba maghiară, la restrângerea utilizării prenumelor maghiare, la interzicerea folosirii denumirilor maghiare ale localităților în scris, la înlocuirea denumirilor de străzi legate de maghiari, la sancționarea folosirii simbolurilor naționale și la interzicerea sărbătoririi zilelor naționale, etc. 

Nu este o coincidență faptul că precursorul conflictului interetnic violent care a avut loc în martie 1990 în Târgu Mureș a fost o demonstrație organizată pentru restaurarea educației în limba maghiară, iar primul act de violență a fost declanșat de un semn în limba maghiară la o farmacie, în ziua de 16 martie 1990, cu o zi după Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, interzisă timp de decenii.

După evenimentele din Târgu Mureș, nu au mai avut loc revolte interetnice de o magnitudine comparabilă și, într-adevăr, în eforturile sale de a se alătura lumii occidentale, România s-a angajat la garantarea drepturilor minorităților și la o dezvoltare legală bazată pe ideea nediscriminării. Acest proces geopolitic mai larg a condus la furnizarea educației publice în limba maghiară de la grădiniță până la universitate, la amplasarea plăcuțelor bilingve la intrările localităților și pe fațadele instituțiilor locale, precum și la prevederea utilizării limbii minorităților în administrația publică locală, chiar dacă acest lucru nu se realizează practic conform prevederilor legale.

Această tendință de dezvoltare include și decizia politică, anterior de neimaginat, de a include UDMR-ul în guvern în 1996. De la intrarea UDMR-ului în guvern, acesta s-a angajat în politica de negociere cu succes pentru dezvoltarea drepturilor minorităților maghiare din România.

Cu toate acestea, deoarece schimbarea legislației nu a fost determinată de o schimbare mai largă în mentalitatea societății, ci mai degrabă de aspirațiile geopolitice ale țării – de a se alătura direcției dictate de Occident, ruptura completă cu sentimentele antimaghiare nu s-a realizat în societate. În prezent, există încă un număr semnificativ de oameni în societate care pun sub semnul întrebării legitimitatea drepturilor lingvistice, drepturilor la educație în limba maternă și a drepturilor politice de a fi aleși și de a deține funcții publice, chiar dacă aceste drepturi sunt recunoscute chiar prin Constituție.

De aceea, sentimentul antimaghiar a rămas un mobilizator politic ușor de exploatat până în ziua de azi. Prim-ministrul tuturor românilor pare să cunoască și să simtă acest fenomen, și nu este o coincidență că a apelat fără scrupule la aceste sentimente maghiarofobe în scopul mobilizării politice.

Într-un an electoral în care putem anticipa o campanie provocatoare din partea partidelor de extremă dreapta din România, cred că este foarte important să spunem lucrurilor pe nume și să identificăm acele manifestări care nu mai sunt în ton cu valorile europene ale unui partid mainstream pro-UE și pro-NATO.

Folosirea necontrolată a „cărții maghiare” duce nu numai la consecințe amuzante, cum ar fi etichetarea lui Avram Iancu ca fiind maghiar, ci poate atrage urmări mai tragice, așa cum am văzut nu demult în Valea Uzului.