Cum se tipăreau ziarele în comunism. Plumbul de dincolo de cuvintele tipărite

Cum să-i învăț să accepte o lume guvernată de două adevăruri? se întreabă mama, în cartea  „Despărțirea de București”, într-un discurs imaginat de copilul, pe atunci, Victor Ieronim  Stoichiță.

Așa era viața în comunism, cu adevărul de acasă, cu bancurile, cu frigul, foamea, frica, Radio Europa liberă. În presa vremii, însă, aceste cuvinte și speranțe erau interzise în ziarele, organele de presă ale partidului, în care viața în comunism părea idilică, producția mereu un record, iar partidul și conducătorul – niște staruri iubite de toată lumea.

Cenzura controla fiecare cuvânt publicat în ziare – Caietul de dispoziții din 1963[1] impunea,  pe lângă subiectele obligatorii (producții record în agricultură, realizările din industrie) chiar interzicerea folosirii unor cuvinte specifice precum: întuneric, foame, frig, moarte sau sex.

Controlul cuvântului tipărit era făcut cu mult zel – de la ideile impuse ziariștilor (care puteau fi selectați exclusiv dintre membrii de partid, începând din 1977) până la literele de plumb care stăteau în spatele tipăririi ziarului.

[1]  Șercan, Emilia, Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă, Iași, Polirom, 2015.

Pagina de 100 de kilograme de plumb

Zațul era textul cules în plumb, iar cu meseria de zețar începea și se termina tipografia. El era creatorul paginii, restul erau doar tipăritori, spun acum vechii zețari, meserie care a dispărut în 1998, când s-a desființat secția de zețărie de la imprimeria „Ardealul” din Cluj-Napoca.

Horváth Sándor a trecut de la plumb la calculator, așa cum apare într-o fotografie găsită într-o casetă cu filme fotografice vechi. În fotografie sunt casete cu semne speciale pentru culegerea formulelor matematice și chimice. Fiecare parte din formulă era un corp de literă sau un corp de  linii.

„Trebuia să fii foarte atent și să cunoști ceva și din matematică și din chimie, altfel nu puteai să faci”, spune astăzi Horváth Sándor, care s-a obișnuit deja să folosească Page Maker, Adobe Photoshop și Word, pentru a pagina zeci de cărți în lumea capitalistă, ba chiar a făcut patru ani de cursuri de engleză pentru a se putea înțelege cu animalul ăsta nou, calculatorul.

„Asta este frumusețea meseriei – poți face aproape același lucru pe calculator din ce ai făcut înainte cu plumbul. Avantajul este că nu e toxic, ca plumbul”, spune Horváth Sándor.

„Tipografii vechi lucrau cu foarte puțin plumb, ei aveau doar câteva case de litere, făcute din lemn. Avea 80 de kilograme de plumb o casă plină de litere – lată de 1.20 metri și înaltă de 70 centimetri. Aveam sipete cu 12 case de litere cu diferite tipuri de litere – mărimi și caractere diferite. Când am început ucenicia, în 1955, pe noi ne-a obligat să terminăm liceul pentru că trebuia să ai o pregătire culturală pentru meseria asta.

Apoi, la începutul anilor ‘70 au venit niște indivizi, foști șusteri, adică pantofari, și au devenit șefi la serviciul cadre. Au adunat tineri cu șapte clase din satele din împrejurimi, care nici măcar nu știau să scrie ca lumea. Și de atunci s-a degradat totul în tipografie – secretarul de partid al secției era aproape analfabet”, își amintește el.

Horváth Sándor a paginat revista „Tribuna” timp de 30 de ani, precum și alte reviste de cultură – „Utunk”, „Korunk”, „Steaua”, dar și ziarele „Făclia” și „Igazság”, cele două cotidiene județene de  partid.

„A fost când nu a apărut ziarul luni, sau sâmbătă. Depindea de dispoziția de la partid. Așa se spunea, că este redacție independentă – însă erau verificați tot timpul și îndrumați de comitetul de partid. Ei erau cei care verificau tot conținutul, ca să nu apară niște articole care să critice sistemul.

Cenzura era foarte severă – verificau și înaintea începerii tiparului. Exista un responsabil cu cenzura, venea la tipografie și în faza BT-ului, se uita și el, cenzorul, și când vedea ceva că nu e pe placul lor, scotea, iar noi refăceam pagina. Au fost săptămâni în care în fiecare zi s-au scos un material, două. Că oamenii, scriitorii, ziariștii, mai încercau să plaseze… Și scoteau un articol, două din numărul respectiv, iar treaba asta pe noi ne afecta foarte mult”, spune el.

Facerea ziarului în tipografie începea pe la ora 4 după-amiaza, când se primea manuscrisul. Linotipistul începea să culeagă textul. Primele șpalturi ajungeau în zețărie pe la 7-8 seara. „Culegerea în șpalt conținea 50-100 de rânduri turnat la linotip, de pe care se tipărea manual pentru corectură, corectorul citea, corecta, dădea la linotipist să culeagă din nou, noi introduceam din nou rândul corectat – un rând de linotip”, explică Horváth Sándor procesul de producție.

„Erau ziare pe jumătate de coală sau coală întreagă. O pagină de revistă „Tribuna”, de exemplu, avea între 80 și 100 de kilograme – era plumbul. Aveam rame din metal și în ele puneam textul – un rând cules la linotip conținea 5-7 cuvinte și mergea în continuare textul cules. Ziarul avea 4 – 5 coloane – ilustrația se putea plasa în susul paginii, în mijloc sau jos.

Fotografia era predată la zincografie și transpusă pe plăci de zinc sau de cupru fotosensibilizat și prin acid era corodat ca să obțină imaginea negativă și când se tipărea ajungea pozitiv.” La 4 dimineața intra la rotativă, tipărirea, și dimineața pe la 6 veneau mașinile difuzorilor să preia ziarul.

Între cenzori și autocenzură

„Ziariștii erau de două feluri – unii care respectau în totalitate direcțiile date de la partid și unii care nu. Aceia au fost cei mai hărțuiți. Și cenzorii puși de partid, de obicei profesori universitari, unii erau mai severi, unii mai indulgenți. De multe ori, îi convingeam să schimbe doar un cuvânt sau o frază, sau să scoată fraza respectivă și să lase să meargă pagina. Dacă cenzorul respectiv considera că nu trebuie să apară, scotea, deși, poate, peste două săptămâni, apărea același articol, dacă era alt cenzor”, spune fostul zețar.

În anii ‘70, instituția cenzurii a fost desființată formal, fiind înlocuită de o nouă instituție – autocenzura, mai ales că toți ziariștii trebuiau să fie membri de partid. Horváth Sándor ar fi trebuit să devină membru de partid, dar nu a fost primit niciodată.

„Înainte de ’89, nu puteam să am nicio funcție în tipografie, din cauză că nu eram membru de partid și voisem să plec în Canada. Concepția mea despre viață era alta. Eu am vrut să emigrez în Canada la începutul anilor ’70.

Aveam un fost coleg tipograf care era securist, pe nume Crețu. Când aveam pașaportul gata făcut, m-am dus după pașaport și ne-am întâlnit. M-a întrebat: ‘Ce cauți aici?’ ‘Am venit după pașaport’. ‘Ce fel de pașaport?’ ‘Vreau să mă duc în Canada’. S-a dus, a luat pașaportul nou nouț și l-a făcut bucăți în fața mea. Am crezut că se crapă pământul sub mine…

Am fost așa de distrus că am avut câteva zile în care nu am fost conștient. Aveam doar 25-26 ani…. Nu am fost membru de partid niciodată, cu toate că trebuia”, își amintește Horváth Sándor. Visul său mai vechi s-a evaporat pentru el, dar e împăcat că astăzi fiica sa trăiește în Marea Britanie.

Ziarele vremii se vindeau în tiraje enorme în întreaga țară. De exemplu, în 1968, cele 18 ziare principale centrale au avut un tiraj cumulat de 3.9 milioane de exemplare. Asta pentru că, pe lângă ziarul național „Scânteia”, județele aveau ziarele proprii, plus cele săptămânale, iar toată lumea era obligată să aibă abonament la ziar. Ba chiar să îl citească, dacă se putea.

“Dumneavoastră citeați ziarul?” “În mare parte, citeam. Să fiu sincer, articole politice nu citeam, că nu mă interesau. Oriunde mergeam, numai despre asta se vorbea.”

Sabotajul „Tovărașului”

Când s-a înființat județul Sălaj, pentru că fiecare județ trebuia să aibă ziarul lui, acolo s-a deschis „Năzuința”. Așa că Horváth Sándor a lucrat la tipografia de acolo ca să îi învețe cum să facă ziarul.

„Se făceau glume – și greșeli, din păcate. Într-o noapte, târziu, se făcea calandru pentru matrița după care se tipărea ziarul și nu aveam litere mari cu diacritice, trebuiau puse manual. Și unul dintre zețari a pus greșit accentul de pe litera a, astfel că în loc de <Tovarășului>, a ieșit <Tovărașului>…

Am terminat ziarul, am plecat acasă, peste o jumătate de oră, telefon, toată lumea să vină înapoi, ziarul oprit, difuzarea oprită, adunat tot. Laurențiu Tulai, prim-secretar la Sălaj, ne-a amenințat că ne bagă la pușcărie, că ăsta e sabotaj, bătaia de joc față de conducător.

Frica era o amenințare pentru toți. Însă noi nu ne ocupam cu politica, adică noi, cei vechi. Eram tot timpul cu frica în sân. Nu știai niciodată, nu aveai timp suficient să citești totul, multe articole le puneai automat, nu le citeai cuvânt cu cuvânt. Materialele veneau târziu, au venit materiale și la ora 9, 10 seara, drept urmare mai făceam greșeli. Din păcate. Au fost unele trecute cu vederea, dar au fost și care nu. Și eu am fost pedepsit atunci cu retragerea unei categorii pe trei luni de zile. Au existat oameni care au fost dați afară din serviciu pentru o simplă greșeală”, spune Horváth Sándor.

Pentru el epoca de aur s-a încheiat cu o carte a lui Ceaușescu: „Când a izbucnit revoluția, eu paginam o carte despre activitatea lui Ceaușescu și a doua zi trebuia să mă duc. Eu nu am reluat lucrul, am spus că nu mai paginez cărți din astea. Am fost dus la director, la secretarul de partid și apoi am aruncat tot zațul cules pentru cartea respectivă. A venit secretarul de partid și a făcut un mare scandal, a zis că o să plătesc totul, o să ajung la pușcărie. Zic: Nu-i nimic, lasă, să ajung la pușcărie…”

În sfârșit, Clujul liber

Dumitru Sabău, zețar de la 15 ani, care are acum propria sa tipografie, își amintește că zețarii știau că totul este cenzurat, iar cititul ziarului se făcea mai mult de formă. În  biroul de culegere a textului pe calculator, în care a ajuns să lucreze spre finalul epocii ceaușiste, Dumitru Sabău spune că se asculta Europa liberă. Tot pe ascuns…

Asta deși era membru de  partid, „cu numele, că nu aveai ce face, altfel nu primeai categorie la salariu. Erau ședințe în fiecare săptămână, se discuta despre producție, că nu merge producția, un fel de informare politică – tovarășul a făcut o vizită în China, în Coreea, era o obligație să mergi la ședințe. Dacă nu mergeai, erai tot criticat”.

Dumitru Sabău își amintește cum căderea regimului Ceaușescu era așteptată încă din toamnă, în rând cu căderea celorlalte dictaturi sovietice. „La Revoluție aruncau cărțile pe geam de la Județeana de partid, iar eu le strigam: Eu am muncit pentru cărțile astea! Râdeam, nu știam noi ce înseamnă economia de piață”. Cu toate acestea, s-a privatizat la începutul anilor ’90. Atunci, în zilele Revoluției, a paginat și unul dintre primele ziare libere – „Clujul liber”, cel care a deschis seria zecilor de ziare care s-au publicat după ’90. 

Iar încet, încet, vechile litere de plumb au dispărut, s-au retopit, au dispărut, iar secția s-a închis. Horváth Sándor încheie cu o vorbă din bătrâni – care, poate, ar trebui respectată și de așa-zișii zețari de astăzi, din fața calculatorului:

„Fostul meu profesor, când am intrat prima dată în tipografie, mi-a spus: dacă tu vrei să trăiești în societatea noastră, trebuie în primul rând să asculți de bătrâni, să mănânci bine, că dacă nu, nu apuci bătrânețea. Să bei un vin sau un vinars curat, să mai spele plumbul. Că ăsta, odată intrat în organism, rămâne acolo… Acum eu plătesc treaba asta.”

Toate fotografiile din acest articol aparțin Arhivei Minerva