Doar 1 din 3 români a votat la ultimele alegeri parlamentare. Ce-i va face pe oameni să meargă la urne în 2024?

Analiza datelor și vizualizările au fost realizate de Renata Mogîldea.

Ce s-a întâmplat în acești 30 de ani? Pe scurt: 

• Prezența la vot în România a scăzut de la 86% în 1990 la sub 32% în 2020, reflectând o tendință comună în democrațiile noi și consolidate din Uniunea Europeană, și nu neapărat o degradare a democrației românești.
• Sunt trei „epoci” reprezentative pentru atitudinea noastră față de vot – o epocă a entuziasmului pentru democrație în anii ‘90; una a dezamăgirii generale și, mai recent, o epocă a votului strategic și informat, care necesită mai mult efort și timp din partea alegătorilor.
• Confuzia ideologică, corupția și personalizarea politicilor au erodat capacitatea alegătorilor de a distinge între opțiuni, contribuind la scăderea participării la vot.
• Schimbările în comportamentul electoral au fost influențate de aderarea României la UE, cu o atenție crescută pentru alegerile locale și prezidențiale, acestea din urmă beneficiind de o prezență la vot mai mare datorită simbolismului funcției.
• Alegerile europarlamentare în România au văzut o creștere a prezenței, adesea folosite ca o oportunitate de protest împotriva guvernării naționale, indicând o schimbare în motivele de participare la vot, cu o tendință către acceptarea votului ca o datorie civică.

Scăderea prezenței la vot în România – nimic anormal

E poate la îndemână să ne gândim că această scădere dramatică a prezenței la vot reprezintă o degradare a democrației din România. Din fericire, toate evaluările despre funcționarea democrației din România ne arată că suntem mult mai bine astăzi decât acum 30 de ani.

De altfel, scăderea prezenței la vot nu se întâmplă doar în România. În ultimii 30 de ani, am văzut o reducere semnificativă a prezenței la vot în mai toate țările Uniunii Europene, inclusiv în democrațiile consolidate și cu tradiție, precum Italia, Franța sau Marea Britanie. 

Dacă analizăm mai în detaliu, vedem că de fapt România a urmat traiectoria generală a prezenței la vot într-o democrație nouă. Primele alegeri au adus foarte mulți oameni la urne pentru a exprima entuziasm și încredere în procesul democratic, mai degrabă ca o formă de recunoaștere și apreciere pentru partidele participante. Cetățenii își doreau să voteze cu orice preț pentru democrație și să semnalizeze îndepărtarea de regimul anterior.

De altfel, chiar dacă prezența la vot în 1992 a fost de 76%, mai mult de 12% dintre români și-au anulat votul. Pentru aceștia nu era importantă opțiunea pentru un partid, ci opțiunea pentru democrație și dreptul de a alege. 

Votul – între entuziasm și decizie strategică

În timp, alegerea de a vota a evoluat de la un mijloc de a exprima entuziasm pentru procesul democratic la o decizie în favoarea sau împotriva unui partid. Votul din entuziasm nu necesită foarte multe resurse din partea alegătorului.

Pe de altă parte, votul strategic cere investiții serioase de timp și efort pentru a înțelege scena politică, a identifica diferențele între partide, a evalua în ce măsură oferta electorală a unui partid aduce beneficii importante pentru individ și a judeca în ce măsură candidații partidelor respective prezintă suficientă încredere încât să se țină de promisiunile făcute odată ce sunt aleși. 

Într-o decizie strategică de a se prezenta la vot, elementele de bază ale deciziei sunt date de înțelegerea ofertei politice, pentru ca alegătorul să poată decide dacă o opțiune este mai bună decât alta, și să decidă dacă opțiunea respectivă este de suficientă încredere încât, odată încheiate alegerile, să-și respecte cuvântul dat.

Partidele au dezamăgit, iar încrederea a fost pierdută, ceea ce a dus la o scădere constantă a prezenței la vot în timp. Principala dificultate resimțită a fost evaluarea activității guvernului și parlamentului. Lipsa unei tradiții democratice și a unor instituții media independente, capabile să evalueze detașat activitatea guvernului, a îngreunat mult procesul alegătorului de a înțelege ce s-a făcut, care au fost rezultatele, cine a făcut bine și cine a făcut rău. Alegerile parlamentare, în special, au avut de suferit. 

Confuzia ideologică

Un alt motiv de suferință a fost faptul că partidele politice din România s-au așezat rapid pe coordonate ideologice, uneori pe filieră istorică, alteori în cooperare cu familiile politice europene, dar fără să aibă resursele de a dezvolta propuneri politice structurate pe aceste poziții.

Partidele s-au numit liberale, socialiste sau ecologiste fără a avea o logică doctrinară aliniată cu discursul vest-european, ceea ce a acutizat sentimentul de confuzie pentru alegători, care s-au atașat de persoane și etichete, nu de idei politice clare, dar și pentru partenerii vestici, care s-au împăcat rapid cu ideea că „esticii sunt altfel”. 

Lipsa unor tradiții ideologice locale, subdezvoltarea clivajelor politice pre-comuniste, care să structureze partidele, îndepărtarea populației în timpul comunismului de educația politică necesară pentru a înțelege dimensiunile ideologice și a le cere de la partide, toate acestea au contribuit la o stare de confuzie ideologică generală – nu doar în România, ci în majoritatea statelor post-comuniste din Europa Centrală și de Est. 

Din lipsa unor clivaje ideologice care să structureze competiția politică, partidele s-au întrecut nu în a oferi soluții și trasee diferite de dezvoltare a societății, ci în a personaliza conflictul dintre partide, a moraliza excesiv candidați și idei, iar în unele cazuri prin corupție și clientelism.

În tot acest timp, deciziile socio-politice de dezvoltare erau structurate de consensul politic de integrare în Uniunea Europeană, care presupunea o serie de decizii și acțiuni politice ce prezentau foarte mici diferențe de la un partid la altul. Astfel, capacitatea alegătorilor de a distinge diferențe majore între partide a fost redusă și mai mult. 

Schimbările din anii 2000

Sunt câteva elemente care arată o serie de schimbări ce au început să se facă simțite, în special odată cu intrarea României în Uniunea Europeană. În primul rând, peste ecosistemul general de neîncredere în politică și în partide, alegerile locale au început să câștige atenție.

Dacă primele alegeri locale aduceau prezență cu 10-20% mai mică decât alegerile parlamentare, situația s-a inversat la mijlocul anilor 2000. Spre deosebire de activitatea în Parlament și Guvern, bazată pe legi, programe complexe, negocieri cu parteneri internaționali, media deseori partizană, activitatea primarilor era mai ușor de evaluat.

Prezența la vot la alegerile locale a început pe la 50% în anii 1990 și a rămas constant în această zonă, în timp ce prezența la alegerile parlamentare a scăzut constant în timp. Mai mult, primarilor deja în funcție le era mai ușor să fie realeși, pentru că beneficiau pe de o parte de activitatea proprie, dar și de creșterea economică generală. 

Multă vreme, alegerile prezidențiale au beneficiat de un plus de prezență la vot, în special ca urmare a încărcăturii simbolice a funcției de președinte. Primele alegeri, în anii 1990, au fost concentrate pe candidații la președinție ca o formă de personalizare a puterii ce oferea măcar o continuitate simbolică față de regimul comunist.

Ulterior, partidele au perpetuat această personalizare, în special până la alegerile din 2004. În această perioadă, suprapunerea între alegerile parlamentare și cele prezidențiale a transformat competiția politică într-o formă de winner-takes-all: cine câștiga alegerile parlamentare avea prima șansă și pentru alegerile prezidențiale.

În plus, Constituția acorda președintelui câteva puteri importante pentru formarea guvernului. Ca urmare, partidele s-au folosit de acest prilej pentru a personaliza aceste alegeri și a le prezenta drept cele mai importante, iar alegătorii au răspuns prin a se prezenta în număr mare. 

Pentru că presupun comparația directă între indivizi bine cunoscuți, alegerile prezidențiale sunt și ele semnificativ mai ușor de evaluat decât alegerile parlamentare.

Pe fundalul dificultății de a contura un discurs ideologic structurat, partidele s-au folosit adeseori de candidații la alegerile prezidențiale pentru a-și individualiza ofertele politice. O vreme, aceste alegeri au reușit să facă asta, mai ales până în 2004. 

Schimbarea Constituției și decalarea alegerilor

După 2004, schimbarea Constituției și decalarea alegerilor (alegeri parlamentare o dată la 4 ani și alegeri prezidențiale o dată la 5 ani) au crescut masiv frecvența alegerilor. De la un sistem electoral în care toate alegerile (locale, parlamentare și prezidențiale) erau în același an, o dată la 4 ani, noul sistem a dus la dispersarea acestora. În plus, din 2007, România a început să organizeze și alegeri pentru Parlamentul European, al căror mandat de 5 ani le-a fixat în același an cu alegerile prezidențiale. 

Cazul particular al alegerilor europarlamentare

În acest context, merită discutate alegerile europarlamentare. Prin excelență, alegerile europarlamentare sunt alegerile cu cea mai mică prezență peste tot în Uniunea Europeană. Cu excepția țărilor în care prezența la vot este obligatorie, alegerile pentru Parlamentul European arareori mobilizează mai mult de 50% din populație.

În Polonia, prezența la vot pentru europarlamentare a fost în general sub 25%, mai puțin de jumătate din prezența la vot la orice alte alegeri. 

În schimb, prezența la vot în aceste alegeri în România a crescut constant, de la 27% în 2007 până la 49% în 2019.

Chiar dacă am vrea să credem că motivul pentru această creștere este dat de un interes în creștere față de instituțiile europene, răspunsul este cel mai probabil altul. Prin decalarea față de alegerile locale și parlamentare, alegerile europarlamentare au fost folosite ca o ocazie de exprimare a acordului/dezacordului populației față de actul de guvernare națională. 

În general, alegerile europarlamentare sunt folosite ca oportunitate de a exprima un vot de protest împotriva guvernului. Cu atât mai mult, chiar dacă plasate mereu în același an cu alegerile prezidențiale, europarlamentarele captau un plus de prezență la vot pentru că erau mereu primele alegeri din an (alegeri PE în mai-iunie, alegeri prezidențiale în noiembrie-decembrie). 

Spre deosebire, în Ungaria în 2014, alegerile parlamentare au fost programate în același an cu alegerile europarlamentare, însă înaintea lor (în aprilie versus mai). În acest context, alegerile parlamentare au avut o prezență la vot ridicată, de 62%, pe când alegerile europarlamentare, la puțin timp după, au adus abia o prezență de 28%, cea mai mică prezență la vot la alegerile europarlamentare în Ungaria. 

De ce (nu) votăm?

În general, merită notat faptul că alegerile sunt deseori folosite ca oportunitate de a evalua felul în care merg lucrurile în țară. Primele alegeri după o perioadă mai îndelungată de timp fără alegeri vor avea o prezență la vot ceva mai mare decât ar fi fost de așteptat. Odată exprimat protestul, deseori alegeri imediat ulterioare vor avea o prezență mai scăzută. 

În final, ar merita spus că scăderea prezenței la vot în România nu este neapărat efectul unei degradări a democrației. Din contră, cel mai probabil scăderea prezenței la vot s-a datorat unei schimbări majore în motivele pentru care românii se prezintă la vot.

Mai degrabă decât a vota din euforie pentru a celebra democrația, alegătorii se mobilizează în funcție de oferta politică și de cât de mult se potrivește așteptărilor pe care le au. Uneori votul exprimat este unul pozitiv, în favoarea unei opțiuni politice. Uneori votul exprimat este unul negativ, pentru a preveni victoria unei opțiuni politice. 

Se conturează încet-încet și o mobilizare la vot ce vine ca urmare a acceptării votului ca o datorie civică. România a văzut în ultimii 10-12 ani momente de mare mobilizare socială pentru motive politice, în special prin proteste și manifestări publice. În măsura în care aceste proteste și manifestări publice au avut succes în ce și-au propus, ele au și șansa de a crea obiceiuri civice pozitive, de manifestare politică – atât prin protest, în cazuri extreme, cât mai ales prin vot. 

În final, trebuie amintit și faptul că cifrele de prezență la vot suferă și de unele neajunsuri administrative. Statul roman nu are capacitatea de a integra foarte rapid și eficient migrația, în special migrația internațională. Drept urmare, prezența la vot scăzută din unele locuri este și rezultatul faptului că prezența la vot este calculată în raport cu o populație mai mare decât cea reală.

Acest material face parte din proiectul Platforma 2024, implementat de Asociația Tech and Tonic in parteneriat cu PressOne și finanțat prin proiectul PROTEUS al Fundației Transatlantice, cofinanțat de Uniunea Europeană.